Concursul omagial
Mihai Eminescu - 164 de ani de la naştere
15 ianuarie 2014
Concursul şcolar se adresează elevilor claselor V - VIII şi îşi propune omagierea poetului, dar mai ales, încearcă provocarea elevilor în scopul descoperirii, intuirii universului poetic eminescian.
Echipele sunt formate din 3 elevi (clasele VII - VIII), respectiv 4 (clasele V - VI).
Concursul se desfăşoară pe parcursul a patru runde, prin tragere la sorţi a cerinţelor din cadrul secţiunilor A, B, C, D.
Secțiunea A : Viaţa poetului
Nașterea și copilăria lui Mihai Eminescu (1850—1858)
Poetul Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 în Botoșani.
Mihai Eminescu este al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgeşti, obligaţiilor militare şi a persecuţiilor religioase.
La Ipotești, la conacul ridicat de tatăl său, şi-a petrecut Eminescu copilăria, până a nu fi trimis la şcoală la Cernăuţi, şi de atunci încolo pe vremea vacanţelor. Locuinţa părintească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de ţară, dar încăpătoare şi gospodărească.
Nu trebuie să vedem în copilăria celui care avea să devină cel mai mare poet al ţării lui ceva miraculos şi oarecum prevestitor. Este copilăria firească a unui băiat crescut la ţară, fără truda ce apucă degrabă pe un fiu de ţăran şi cu libertatea pe care o fac cu putinţă o familie numeroasă şi un părinte mereu ocupat pe aiurea.
Dintre toţi fraţii, tovarăş de joacă nu-i putea fi cu adevărat decât cel mai puţin depărtat prin vârstă, şi acesta era Ilie, mai mare cu vreo trei ani şi ceva decât Mihai.
Eminescu era un copil care urla prin curte, care se urca pe şură şi se ascundea în casă prin rafturile de la scrin şi lăzile cu lumânări, care încăleca pe câine şi ataca gâştele, care se bălăcea toată ziua în iaz, îndeletnicindu-se cu capturarea broaștelor, care fugea de-acasă cu zilele răscolind pădurile şi stânele sau care scăpa de la şcoală, venind pe jos şi trebuia să fie alergat călare pentru a fi prins. Era un copil ca oricare altul, o haimana sănătoasă, din zburdălnicia căreia talentul şi imaginaţia vor scoate mai târziu un mare poet al naturii.
Neastâmpărat din fire, Eminescu nu era copil dintre aceia să stea multă vreme lângă vatră. Pădurile erau pe aproape. Cu o carte şi doi-trei covrigi, el dispărea de acasă înfundându-se prin codrii din împrejurimile Ipoteştilor şi înnoptând pe unde putea.
Școlar la Cernăuți (1858—1863)
Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu, avea planuri măreţe pentru copiii săi şi preţuia pe nemţi cu deosebire. De aceea şi-a dat pe toţi băieţii la carte nemţească la Cernăuţi.
Între 1858 şi 1860, Eminescu a urmat două clase – a III-a și a IV-a - la şcoala primară National Hauptschule (Şcoala primară ortodoxă orientală) la Cernăuţi.
Domnii învăţători erau mulţumiţi de Eminescu, mai ales că învăța foarte bine şi la limba germană. Elevul era silitor, avea purtări bune şi aplecare la învăţătură, socotea mulţumitor şi scria aşijderi, nu era slab la religie, dar mai ales era straşnic la limba română. Se vede, totuşi, că încă de pe acum şcoala nu-i pria lui Eminescu, căci se zice că ar fi fugit acasă. L-au adus, fireşte, înapoi, după ce Gh. Eminovici i-a aplicat la spate usturătoarele sale metode pedagogice.
Între 1860 şi 1863 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuţi. Aici l-a avut profesor pe Aron Pumnul, care era foarte iubit de copiii români, pentru blândeţea şi răbdarea lui (strângea uneori pe băieţi şi bătea chiar mingea cu ei), dar mai ales pentru acel patriotism preacucernic pe care îl insufla tinerilor. În casa lui, Aron Pumnul avea un fel de bibliotecă română clandestină, din care împrumuta cărţi şcolarilor, îndeosebi pe Alecsandri. La şcoală însă venea rar din cauza bolii ce avea să-l ducă în curând la mormânt. Copiii îl primeau sărbătoreşte, căci Pumnul, care preda limba română şi puţină istorie naţională, vorbea în chip foarte atrăgător.
Incapabil să se supună unei discipline prea aspre, Eminescu nu e în liceu un şcolar strălucit, sau mai bine zis nu e unul din acei întâi în clasă. El are preferinţe la studiu, iubeşte lectura, nu însă la şcoală. Nu-i plăcea să-şi înveţe lecţiile şi de aceea lua note rele. De dragi ce-i erau, uneori, ca să şi le pregătească, se suia pe casă. În primul rând nu se împăca cu matematicile şi de aceea se învoise cu Constantin Ştefanovici, care a şi devenit profesor de matematici, ca acesta să-i facă temele, iar el să-i spună poveşti.
La limba română şi la istorie însă, Eminescu era tare. Citea pe înfundate, închis în casă, cărţi din biblioteca şcolii, sau de la Pumnul. Cât despre istorie, dulapurile cu cărţi ale lui Gh. Eminovici îşi găsiseră un nou cititor. Eminescu ştia de acasă alfabetul chirilic, iar lecţiile nu şi le învăţa după manuale, ci de-a dreptul din cărţi mai vechi — cel mai probabil cronici istorice — pe care le avea de la Ipoteşti sau din biblioteca lui Pumnul.
Eminescu era foarte vioi şi chiar vorbăreţ, dar pe dată ce profesorul îi făcea vreo observaţie se potolea numaidecât, păstrând cea mai adâncă tăcere. Un zâmbet statornic în colţul gurii, care dispărea numai când nu ştia lecţia, îi câştigase simpatiile colegilor, ceea ce nu înlătura însă înghiontirile şi bătăile.
Mai dragă decât şcoala îi era lui Eminescu joaca. Jocurile copiilor erau datul pe gheaţă, iarna, joc la care Mihai căzu odată aşa de rău, încât leşină, sau imitarea mijloacelor de locomoţie înaintate, ca "de-a poşta", pe care o văzuseră pe uliţele Cernăuţilor. Doi băieţi erau înaintaşi, doi rotaşi şi unul surugiu. Poştalionul, construit de băieţi, era din scânduri, cu oişte în cruce şi hamuri de sfoară petrecute prin gura "cailor". Mihai, care era numai cal rotaş, vru într-o zi să fie vizitiu. Dar caii fiind nărăvaşi, răsturnară la o întorsătură pe mândrul surugiu.
Când băiatul se făcuse mai mare, la școală la Cernăuți se hrănise cu lecturi romanțioase. În vacanțele petrecute la Ipotești, el răni inima vreunei fete de ţară, cu care juca întâia dragoste; tinerii se întâlneau pe deal sub salcâm, pe înserate, când se întorc vitele de la păşune şi oamenii de la coasă, şi făceau trunchiul copacului martor şoptitelor lor confidenţe. Iubita avea "ochi mari şi părul negru-n coade". Fără îndoială, fata a murit tânără, pentru că cele mai multe versuri de tinereţe vorbesc de o iubită moartă.
Eminescu renunță temporar la școală în aprilie 1863.
Privatist la Cernăuți. Fugar cu trupa Tardini (1864—1866)
Tatăl lui visase să vadă pe Mihai nu om de nimic cu plete, compunând poezii, ci doctor măcar, însă problemele financiare și neîncrederea în aptitudinile la învățătură ale copilului spulberaseră visurile părintelui.
Mihai s-a întors la Ipoteşti şi a început să citească în toată libertatea, cu gândul de a se prezenta ca pregătit în particular, nu fără a da o raită văilor şi dealurilor şi a cutreiera pădurile, poate chiar cu aceea cu care avea să joace copilăreşte întâia iubire.
Nereușind să obțină o bursă din partea statului român care să-i permită să-și continue studiile în Botoșani, Mihai se duce iar la Cernăuți în primăvara anului 1864 pentru a încerca să-și dea examenele restante. În acea primăvară sosise, pentru întâia oară în Cernăuţi, trupa românească de teatru a Ştefaniei Tardini. Fireşte că Eminescu era nelipsit de la reprezentaţii, la care era numai ochi și urechi. Poetul român pleacă și el din Cernăuți împreună cu actorii trupei de teatru.
În octombrie 1864, Eminescu revine la Botoșani, unde se angajează ca practicant la Tribunal. Însă după câteva luni se alătură din nou trupei de teatru.
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broşură, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti în care apare şi poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată „M. Eminoviciu, privatist”. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu, nume adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Pribeag și sufleur (1866—1869)
Este angajat în 1868 ca sufleur în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forţe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu şi actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat în mai multe oraşe bănăţene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu şi a obţinut de la Eminescu poeziile La o artistă şi Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august şi 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume.
Student la Viena (1869—1872)
Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi). Activează în rândul societăţii studenţeşti (printre altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare), se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunicã lui Eminescu impresia puternicã provocatã de poet în sânul societăţii Junimea din Iaşi, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iaşi.
Student la Berlin (1872—1874)
Între 1872 şi 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondenţă între Maiorescu şi Eminescu, în care i se propunea poetului să-şi obţină de urgenţă doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iaşi. Toamna a petrecut-o în tovărăşia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
Bibliotecar și revizor școlar (1874—1876)
În 1 septembrie 1874 a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecţii de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenţiei diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină şi de ce a luat drumul către ţară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoştinţă prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca aşa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă şi a propus îmbogăţirea ei cu manuscrise şi cărţi vechi româneşti. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector şi redactor al părţii neoficiale la ziarul local Curierul de laşi, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate şedinţele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la Bucureşti, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărţi didactice alcătuită de Ion Creangă şi alţii. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost concediat. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcţia de revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învăţământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte şi cărţi „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iaşi.
S-a reîntors în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iaşi. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie şi l-a introdus la Junimea. Situaţia lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulţi fraţi, i-a murit şi mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.
Eminescu gazetar (1876—1883)
În 1877 s-a mutat la Bucureşti, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-şef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfăşurat o activitate publicistică excepţională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în şedinţele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director şi un comitet redacţional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacţiei este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absenţa poetului, probabil, se citesc „iarăşi vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
Agonia morală și moartea (1883—1889)
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citeşte la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La Bucureşti, în 23 iunie, pe o căldură înăbuşitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, "boala" a izbucnit din plin. În aceeaşi zi a fost internat în sanatoriul doctorului Şuţu, cu diagnosticul de dezechilibru mintal, nicidecum ceva incurabil.
În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor, Bucureşti. Ziarul Românul anunţa ziua următoare: „Eminescu nu mai este. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Şcoala normală de institutori din Bucureşti.”
(Surse: Wikipedia – Enciclopedia liberă
George Călinescu – Viața lui Mihai Eminescu, editura Litera, Chișinău)
Titu Maiorescu despre Mihai Eminescu:
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o aşa de covârșitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa, încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nicio silă, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână.
Luxul stării materiale, ambiţia, iubirea de glorie nu au fost în niciun grad obiectul preocupărilor sale.
Eminescu era omul cel mai silitor, veşnic cetind, meditând, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult de toate manifestările vieţii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studierea mişcării filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunoştinţa cea mai amănunţită, fie luptele politice din ţară. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta şi a scrie asupra lor, era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului său.”
Secţiunea B: Eminescu, gazetar şi „istoric”
Proba cuprinde interpretarea unui text la prima vedere din articolele publicate în ziarul Timpul în care poetul abordează probleme legate de istoria românilor sau situația învățământului românesc.
Secţiunea C: Poezia eminesciană
a) Recunoașterea titlului în urma recitării a uneia din poeziile:
- La mijloc de codru;
- Freamăt de codru;
- Peste vârfuri;
- Doina;
- Luceafărul;
- Fiind băiet păduri cutreieram;
- La mormântul lui Aron Pumnul;
- Floare albastră;
- Pe lângă plopii fără soţ;
- Crăiasa din poveşti;
- Sara pe deal;
- Dintre sute de catarge;
- Trecut-au anii…;
- Şi dacă…;
- La steaua;
b) Completarea în scris a 5 cuvinte lipsă dintr-un fragment al uneia din poeziile:
Călin ( file de poveste ) – fragment
O, rămâi…;
Revedere.
Secțiunea D: Secvențe din filmul Luceafărul
Copiii urmăresc fragmente din filmul Luceafărul (regizor: Emil Loteanu), apoi răspund la întrebări pe marginea secvențelor vizionate.
Director,
Prof. Ioan Stegariu
