Îmi plec fruntea de Medee

Îmi plec fruntea de Medee



Sufletul te strigă-n limba
sufletelor adormite
ce nu îndrăzneau aseară, 
când dormeai, să te sărute.

Frumuseții tale sacre, 
mâna mea de moartă-vie, 
îi înscrie-n taină șoapte
-vis de noapte azurie-

Iar urechea-mi se deschide
ca stăpân pe lumea largă, 
fulger trist pe trupul tău, 
unde ochi ascunși adună, 
cum și-adună ochi pe coadă
întristată de păună.

Și prin gânduri trecătoare, 
îmi plec fruntea de Medee.
Îmi duc ciuta la izvoare, 
să îți fac din ea, femeie.
...............................................



spune-mi omule din stele

Spune-mi, omule din stele, 
Gândul meu renaște-n gânduri? 
Umbra mea pierdută-aseară, 
Stă ascunsă-n mii de rânduri? 

Lumea iar mi-o ia-nainte, 
Simt suflarea ei nocturnă, 
În obraz îi simt un dinte
Și-napoia-mi i-altă umbră. 

Timpul, rar, își toarce calea, 
Iar clepsidra-și bate bobul.
Însă glasul cel zadarnic, 
Azi, șoptește resemnarea: 
„Ea-i stăpâna, 
Tu...doar robul”.