sursa: internet
POVESTE NUCII LAUDAROASE
POVESTE NUCII LAUDAROASE
de Vladimir Colin
A fost odată o nucă , o nucă … ei , ca toate nucile ! Şi nuca asta creştea într-un nuc . Dar nucul nu mai era ca toţi nucii … Şi ştiţi de ce ? Pentru că nucul ăsta se pomenise crescând în pădure . Nu ştiu cum ajunsese acolo , printre stejari şi fagi , dar ce ştiu e că acolo trăia de ani şi ani de zile . Şi uite că printre nucile pe care le făcuse era şi nuca noastră .
Ei , şi într-o bună zi vine un urs mare , mai mare chiar decât nenea Niţă , şi se întinde sub nuc să tragă un pui de somn .
-Ah , ce bine o să dorm ! spuse ursul şi se puse cu burta în sus , cu labele pe după ceafă şi începu să sforăie : Sfârrrr-mârrr ! Sfârrr-mârrr !
Tocmai atunci , creanga pe care tocmai stătea spânzurată nuca noastră strigă veselă :
-Ei , nucă-nucuşoară ! Gata , poţi să-ţi dai drumul , că eşti coaptă bine …
Fireşte , nuca nu aşteptă să i se spună de două ori . Se aruncă de pe creanga ei , fără umbrelă sau paraşută , se aruncă vitejeşte , aşa cum se aruncă nucile şi … drept pe nasul ursului se opri .
-Văleu ! răcni ursul , deşteptat fără veste , dar nepricepând ce-l izbise tocmai de nas ( care e partea lui cea mai simţitoare ), se ridică degrabă şi-o luă la sănătoasa .
-Ehei , aţi văzut cine sunt eu ? strigă atunci nuca . Sunt pesemne nespus de puternică dacă până şi ursul se teme de mine !
Iepurele , care văzuse tot ce se petrecuse , se apropie tremurând de nucă şi o rugă cu glas stins :
-Puternică nucă , milostiveşte-te de un biet iepure ! … Să nu mă mănânci !
-Bine , îi răspunse nuca . De astă dată te iert , dar vezi să nu mă superi prea tare şi să nu-mi mai ieşi înainte că de ! nu ştiu , zău …
Veveriţa se rugă şi ea , plângând :
-Of şi of , puternică nucă ! Îndură-te şi de o biată veveriţă … N-o mânca nici pe ea !
-Ia ascultaţi , făpturi neroade ! se supără de astă dată nuca . Ce , vreţi să mă lăsaţi să mor de foame ? … Păi , mâine o să vină lupul să mă roage să-l cruţ , apoi mistreţul , apoi cine mai ştie care alt neisprăvit … Şi eu ? V-aţi gândit că şi eu trebuie să mă hrănesc ? Doar sunt o nucă adevărată , o nucă puternică , o nucă … Ehei , ce ştiţi voi !
Iepurele şi veveriţa o luară la fugă şi vestiră înspăimântaţi că s-a sfârşit cu pacea pădurii . S-a ivit o dihanie cumplită , una care pare mică şi neînsemnată , dar care mănâncă urşi , lupi şi mistreţi , cum ai înghiţi un fir de iarbă ! Toate sălbăticiunile se zăvorâră în vizuinile lor , aşteptând cu inima strânsă ca dihania cea cumplită să li se ivească înaintea porţilor . În pădure se lăsase o tăcere grea şi nici măcar păsările nu se mai încumetau să cânte . Iar în tăcerea aceea se auzeau când şi când nişte ţipete grozave :
-Unde-s lupii , urşii şi mistreţii ? Unde-s leii , zmeii şi balaurii ? … Vreau să le trag o mamă de bătaie şi să-i înghit pe nemestecate ! Aşa striga nuca de răsuna pădurea şi nici lupii , nici urşii , nici mistreţii , ba nici chiar leii , zmeii şi balaurii nu cutezau să crâcnească .
Dar într-o zi veni un băieţel , se plimbă prin pădure , găsi nuca şi , după ce-i sparse coaja, o mâncă .
GREŞEALA CUMİNŢİCĂİ
de V.Gafita
O cunoaşteţi pe Cuminţica? Cuminţica este fetiţa aceea cu părul legat strâns în două codiţe. Dacă aţi trecut prin faţa blocului nostru nu se poate să nu o fi văzut jucându-se cu ceilalţi copii de seama ei; pentru că nu trebuie să credeţi cumva că dacă i se spune Cuminţica, înseamnă că nu se joacă, nu alergă, nu cântă şi nu se ceartă uneori. Dar ea ştie unde şi când poate să se joace, respectă regulile de circulaţie şi orele de odihnă stabilite de blocul nostru. Astăzi după- amiază, tocmai venise de la grădiniţă când mama ei i-a spus:
-Daniela - pentru că de fapt aşa o cheamă pe Cuminţica – du-te, te rog, până la magazin să iei o pâine.
-Desigur, mămico, a răspuns Cuminţica şi luând banii a plecat imediat.
Nu s-a îndepărtat bine de casă şi a văzut-o pe prietena ei, İrina, alergând grăbită.
-Unde te duci? a întrebat-o ea mirată.
N-am timp de vorbă, i-a răspuns İrina. M-a trimis mama la magazine să iau pâine şi mi-a zis să vin repede. -Nu ştii că nu-i frumos să fugi pe trotuar? a mustrat-o Cuminţica. Poţi să loveşti trecătorii, iar la traversare nu ai timp să te asiguri dacă vine vreo maşină.
-Lasă-mă cu sfaturile tale, i-a întors vorba İrina şi a plecat mai repede în goană. Dar n-a făcut câţiva paşi că a trebuit să ocolească un grup de muncitori care reparau ceva la o gură da canalizare. Dar dându-se jos de pe trotuar nu a observat o maşină ce venea din spatele ei: frâne, scrâşnete, spaimă.
-Hai cu mie, i-a spus Cuminţica şi a luat-o de mână. A merge repede pe stradă nu înseamnă ca trebuie să alergi.
Acum erau două fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână. Nu merseră prea mult şi văzură o fetiţă necunoscută care plângea la marginea trotuarului.
-De ce plângi? a intrebat-o Cuminţica.
Printre sughiţuri fetiţa i-a explicat:
-M-a trimis bunica la farmacie şi mi-a spus sa merg după cum arată semnele de circulaţie. Dar sunt atâtea semne că nu mai ştiu să mă descurc.
- İată, acela roşu, cu o dungă albă e semn pentru maşină că pe această stradă nu are voie să circule. Mai încolo este altul albastru cu silueta unui tătic şi un copil de mână. Pe acolo trebuie să mergem noi, pentru că semnul ăsta înseamnă: trecere pentru pietoni.
- Vai, ce multe sunt, suspină fetiţa.
-Până ai să le înveţi, hai cu mine, că tot trecem pe la farmacie, îi zise Cuminţica.
Acum erau trei fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână. Abia cotiră pe prima stradă că dădură peste o multime de oameni în faţa unui camion.
-N-am nicio vină explică şoferul camionului, galben la faţă şi cu vocea răguşită. Fetiţa s-a grăbit să treacă strada rin loc nemarcat şi fără să se asigure. Noroc că am avut frâne bune, altfel cine ştie ce se putea întămpla.
Fetiţa nu era alta decât marilena, vecină de scară cu Daniela, Cuminţica. Stătea speriată, tremura şi nu putea scoate nici un cuvânt.
- Unde te duceai? o întrebă Cuminţica.
- La …la… chioşc…să cumpăr un ziar… pentru tata.
- Hai cu noi, îi spuse Cuminţica, trăgând-o din miljocul mulţimii.
Erau acum patru fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână.
Se vedea magazinul din centrul cartierului când întâlneşte un mic agent de circulaţie ducând de mână o fetiţă cu ochii în lacrimi.
- Ce-i cu tine, Marcela? o întreabă Cuminţica mirată.
- O cunoaşteţi? se bucură micul agent.
- Da, e sora colegei mele, İulia Stănescu, de pe strada noastră.
- Am găsit-o în partea cealaltă a străzii, plângând că nu ştie pe unde să traverseze, explică micul agent de circulatie. Acum am trecut-o eu, de la un colţ la altul al străzii. - Dacă îmi dai voie, o luăm cu noi, ceru Cuminţica. Erau acum cinci fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână.
Nu ştiu dacă în drumul ei Cuminţica a mai adunat şi alte fetiţe care nu ştiau să circule pe stradă. Dar şi pentru atât cât am văzut până aici Cuminţica trebuie felicitată, cu toate că , în dorinţa de a ajuta pe alţii, a făcut şi ea o greşeală! Voi ştiţi care? A uitat că pe trotuar merg copiii doi câte doi, ca să nu încurce pe ceilalţi oameni să circule.
O cunoaşteţi pe Cuminţica? Cuminţica este fetiţa aceea cu părul legat strâns în două codiţe. Dacă aţi trecut prin faţa blocului nostru nu se poate să nu o fi văzut jucându-se cu ceilalţi copii de seama ei; pentru că nu trebuie să credeţi cumva că dacă i se spune Cuminţica, înseamnă că nu se joacă, nu alergă, nu cântă şi nu se ceartă uneori. Dar ea ştie unde şi când poate să se joace, respectă regulile de circulaţie şi orele de odihnă stabilite de blocul nostru. Astăzi după- amiază, tocmai venise de la grădiniţă când mama ei i-a spus:
-Daniela - pentru că de fapt aşa o cheamă pe Cuminţica – du-te, te rog, până la magazin să iei o pâine.
-Desigur, mămico, a răspuns Cuminţica şi luând banii a plecat imediat.
Nu s-a îndepărtat bine de casă şi a văzut-o pe prietena ei, İrina, alergând grăbită.
-Unde te duci? a întrebat-o ea mirată.
N-am timp de vorbă, i-a răspuns İrina. M-a trimis mama la magazine să iau pâine şi mi-a zis să vin repede. -Nu ştii că nu-i frumos să fugi pe trotuar? a mustrat-o Cuminţica. Poţi să loveşti trecătorii, iar la traversare nu ai timp să te asiguri dacă vine vreo maşină.
-Lasă-mă cu sfaturile tale, i-a întors vorba İrina şi a plecat mai repede în goană. Dar n-a făcut câţiva paşi că a trebuit să ocolească un grup de muncitori care reparau ceva la o gură da canalizare. Dar dându-se jos de pe trotuar nu a observat o maşină ce venea din spatele ei: frâne, scrâşnete, spaimă.
-Hai cu mie, i-a spus Cuminţica şi a luat-o de mână. A merge repede pe stradă nu înseamnă ca trebuie să alergi.
Acum erau două fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână. Nu merseră prea mult şi văzură o fetiţă necunoscută care plângea la marginea trotuarului.
-De ce plângi? a intrebat-o Cuminţica.
Printre sughiţuri fetiţa i-a explicat:
-M-a trimis bunica la farmacie şi mi-a spus sa merg după cum arată semnele de circulaţie. Dar sunt atâtea semne că nu mai ştiu să mă descurc.
- İată, acela roşu, cu o dungă albă e semn pentru maşină că pe această stradă nu are voie să circule. Mai încolo este altul albastru cu silueta unui tătic şi un copil de mână. Pe acolo trebuie să mergem noi, pentru că semnul ăsta înseamnă: trecere pentru pietoni.
- Vai, ce multe sunt, suspină fetiţa.
-Până ai să le înveţi, hai cu mine, că tot trecem pe la farmacie, îi zise Cuminţica.
Acum erau trei fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână. Abia cotiră pe prima stradă că dădură peste o multime de oameni în faţa unui camion.
-N-am nicio vină explică şoferul camionului, galben la faţă şi cu vocea răguşită. Fetiţa s-a grăbit să treacă strada rin loc nemarcat şi fără să se asigure. Noroc că am avut frâne bune, altfel cine ştie ce se putea întămpla.
Fetiţa nu era alta decât marilena, vecină de scară cu Daniela, Cuminţica. Stătea speriată, tremura şi nu putea scoate nici un cuvânt.
- Unde te duceai? o întrebă Cuminţica.
- La …la… chioşc…să cumpăr un ziar… pentru tata.
- Hai cu noi, îi spuse Cuminţica, trăgând-o din miljocul mulţimii.
Erau acum patru fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână.
Se vedea magazinul din centrul cartierului când întâlneşte un mic agent de circulaţie ducând de mână o fetiţă cu ochii în lacrimi.
- Ce-i cu tine, Marcela? o întreabă Cuminţica mirată.
- O cunoaşteţi? se bucură micul agent.
- Da, e sora colegei mele, İulia Stănescu, de pe strada noastră.
- Am găsit-o în partea cealaltă a străzii, plângând că nu ştie pe unde să traverseze, explică micul agent de circulatie. Acum am trecut-o eu, de la un colţ la altul al străzii. - Dacă îmi dai voie, o luăm cu noi, ceru Cuminţica. Erau acum cinci fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână.
Nu ştiu dacă în drumul ei Cuminţica a mai adunat şi alte fetiţe care nu ştiau să circule pe stradă. Dar şi pentru atât cât am văzut până aici Cuminţica trebuie felicitată, cu toate că , în dorinţa de a ajuta pe alţii, a făcut şi ea o greşeală! Voi ştiţi care? A uitat că pe trotuar merg copiii doi câte doi, ca să nu încurce pe ceilalţi oameni să circule.
POVESTEA LEGUMELOR
LAUDAROASE
Legumele din coş au început să se certe între ele pentru că erau îngrămădite, că nu aveau loc, că fiecare ar fi vrut să stea deasupra, la aer. Ardeiul iute, fiind mai mititel se simţea destul de bine şi spuse:
- Ce tot vă certaţi? Aveţi puţină răbdare, că în oală o să aveţi destul loc, când o să fiebeţi.
Apoi interveni gogoşarul, fratele ardeiului iute.
- Tu să taci frǎţioare! Nu vezi ce mic şi prăpădit eşti? Parcă n-ai frate cu mine şi cu ardeiul galben.
- Lasǎ-l în pace pe fratele nostru, că-i mic şi nu ştie ce spune- zise ardeiul galben.
Şi tot certându-se între ei, gospodina a ajuns acasă şi a aşezat legumele pe masǎ pentru a le spǎla, curǎţa şi pune la fiert.
Când s-au văzut pe masă fiecare a început cu lauda; morcovul a zis că el e cel mai dulce şi mustăcios, gogoşarul că-i gras, roşu şi gustos, varza cǎ-i cea mai înfoiată şi frumoasă.
Atunci ardeiul iute, cum n-avea astâmpăr interveni şi spuse:
-Nu vă mai certaţi, că-n oalǎ o să ajungeţi şi-o să fierbeţi de n-o să vă mai vedeţi.
Gospodina a spălat legumele, le-a curăţat şi în oală le-a tocat. Când ciorba a fost gata, a fost pusă în farfurii la răcit. Cum nu se mai auzea nimic, ardeiul iute, ca să nu tacǎ, a început să întrebe.
-Ce staţi supărate, nu mai aveţi glas? Aţi râs de mine că sunt mititel dar eu tot proaspăt am rămas, nu ca voi nişte legume fierte. Şi nu bine a terminat vorba că bunicul l-a şi luat şi din el a muşcat, apoi a exclamat.
- Vai ce ardei mititel, dar e iute, vai de el!
Şi aşa s-a terminat povestea noastră cu legumele lăudăroase după cum spune şi proverbul “Lauda de sine nu miroase a bine!”
Intr-o zi de toamnă gospodina s-a dus la piaţa să facă cumpărături. Şi-a încărcat coşul cu de toate: ceapă, cartofi, ardei, morcovi, roşii, pătrunjel, varză.
CASUTA DIN OALA basm popular
In mijlocul câmpului şedea o oala răsturnata; si era oala aceea mare – mare cat un butoi.
Iaca trece pe acolo un şoarece si vede oala aceea goala. “buna casa e asta” isi zise el. “a cui o fi?”.
- Casa – căsuţa, cine sta aici?
Dar nimeni nu răspunde. Se uita şoarecele in toate părţile, insa nu vede pe nimeni. Numai doua muşte, care veniseră si ele după mâncare acolo, se ridicară in doua picioruşe; dar şoarecele nici nu le-a luat in seama.
„ia sa mă mut eu aici si sa stau singur!”. Si s-a aşezat şoarecele in oala.
Trece pe acolo o broscuţa.
- Casa – căsuţa, cine locuieşte aici?
- Eu, şoarecele! Dar tu cine eşti? Răspunde şoarecele din fundul oalei.
- Eu sunt broasca!
- Daca vrei vino înăuntru si-om trai împreuna.
- Bun de tot! Iaca ca vin si eu.
Si a sărit broasca in oala si a stat cu şoarecele la un loc.
Trece pe câmp un iepure. Si văzând namila ceea de oala răsturnata, s-a oprit si a întrebat:
- Căsuţa – căsuţa, cine locuieşte aici?
- Suntem noi: broasca-broscuţa, si şoarecele-şoricelul. Dar tu cine eşti?
- Eu sunt fugarul de peste câmpuri si vai, iepurele. Nu mă lăsaţi si pe mine sa stau cu voi înăuntru? Iaca aici nu ploua si nici soarele, nici vântul nu intra.
- Bucuros,frate! Vino înăuntru si-om trai împreuna ca e loc.
Si s-a mutat si iepurele cu culcuşul in oala.
Trece intr-o zi pe lângă oala-căsuţa jupâneasa vulpe si întreabă si ea:
- Casa – căsuţa, cine sta aici?
- Noi trăim: iepurele-iepuraşul cu broasca-broscuţa, si şoarecele-şoricelul. Dar tu cine eşti?
- Eu sunt surioara voastră mai mare, vulpea. Pentru mine n-o fi loc? ca vai de capul meu, am rămas fără casa!
- Da, este: intra si-i vedea, ca pentru oameni buni e loc.
- Mulţumim! Asta am aşteptat si eu. Si s-a aşezat vulpea in oala si au trăit împreuna multe zile.
Vine lupul nu ştiu de unde.
Vede oala mare:si-a închipuit c-o fi cineva înăuntru.
- Căsuţa – căsuţa, cine locuieşte aici?
- Eu, sora vulpe, cu iepurele-iepuraşul cu broasca-broscuţa, si şoarecele-şoricelul. Dar tu cine eşti?
- Eu sunt un biet lup fără adăpost. Oare n-o fi chip sa stau si eu cu voi? Ca buna casa mai aveţi!
- Se poate, cum sa nu!ne-om mai înghesui cu toţii si ti-om face loc si dumitale.
Si-a intrat lupul in căsuţa, si-au trăit împreuna.
Nu ştiu de unde a venit si ursul. Si era mânios Moş Martin si ostenit, ca umblase toata ziua după mâncare.
Si cum a văzut oala aceea, nu si-a închipuit ca e o căsuţa cu oaspeţi înăuntru; si s-a aşezat pe ea, ca sa se odihnească puţin.
Dar cum s-a aşezat, oala: parr! Trosc! S-a sfărmat in bucăţi si ursul... ce-a făcut ursul? S-a ales cu o sperietura buna, iar ceilalţi au fugit care încotro au văzut cu ochii.
ROTI DIFERITE
Era undeva o buturuga veche, si pe buturuga o casuta. In acea casuta locuiau Musculita, Broscuta, Ariciul si cocoselul-creasta de aur.
Odata, au plecat cu totii in padure dupa flori si ciuperci, dupa lemne si fructe. au mers ei prin padure cat au mers si au dat intr-o poiana. Acolo: o caruta goala. Goala-goala, dar si neobijnuita - toate rotile sunt diferite: o roata este foarte mica, alta - ceva mai mare, a treia - de o marime mijlocie, iar a patra - o roata cat toate zilele.
Se vede treaba ca de mult sta caruta acolo, de vreme ce cresc ciupercile sub ea.
Stau locului Musculita, Broscuta, Ariciulsi Cocoselul, privesc si se minuneaza. Dar iatadintr-un tufis sare un Iepure si rade.
- A ta e caruta? - il intrebara pe iepure.
- Nu, este caruta Ursului. El a lucrat la ea, dar n-a terminat-o si a lasat-o. Si de atunci sta
aici.
- Haideti sa luam caruta acasa la noi, - a zis Ariciul.In gospodarie prinde bine.
- Hai! - au raspuns ceilalti.- Au inceput sa impinga caruta, dar chip s-o urnesti din loc : rotile sunt de marimi diferite. Au inpins, au tot impins, degeaba! Caruta se rasucea la dreapta, ba se lasa la stanga. Iar drumuleste prost - cand gropi, cand musuroaie. Iepurele radea in hohote, se prapadea de ras:
- Cui sa-i faca trebuinta o asemenea caruta care nu-i buna de nimic!?
Au obosit cu totii, dar nici s-o lase nu se-ndura - in gospodarie prinde ea bine la ceva. Tot Ariciul a descoperit solutia:
- Hai sa luam fiecare cate o roata.
- Hai! Au scos rotile si le-audus de-a dura pana acasa: Musculita - rotita cea mica, Ariciul pe cea mai marisoara, Broscuta - pe cea mijlocie...iar Cocosul, cocotatpe roata cea mai mare, o rostogoleste cu picioarele, bate din aripi si striga:
- Cu -cu - ri - gu -u! Iepurasul rade:
-Ce ciudati sunt, sa duca acasa roti diferite!
In vremea asta, Musculita, ariciul, Broscuta si Cocoselul au ajuns acasa si se chibziesc ce sa faca cu ele.
- Eu stiu ce sa fac! - a spus Musculita si luand rotita cea mai mica a facut din ea o furca de tors.
Si Ariciul s-a dumirit:din doua bete, prinse cu mestesug la roata lui, a iesit o roaba.
- Si eu m-am gandit la ceva - a spus Broscuta; a meste rit ce-a mesterit si iata o roata, ceva mai mare, la fantana. Acum este mai usor de scos apa. Iar cocoselul a coborat roata mare in rau, a mesterit pietrele si a construit o moara.
Toate rotile au prins bine la ceva in gospodarie;Musculita toarce lana, Broscuta cara apa de la fantana si uda grdina de zarzavat, Ariciul aduce cu roaba, din padure, ciuperci si fructe, cara lemne. Iar cocoselul macina faina.
Odata a trecut pe la ei Iepurasul, sa-i intrebe de sanatate. L-au primit ca pe un oaspete drag; Musculita i-a impletit manusi, Broscuta l-a ospatat cu morcovi din gradina, Ariciul- cu ciuperci si fructe, iar cocoselul - cu placinte si branzoaice. Iepurasul s-a rusinat:
- Iertati-ma - le spuse el. Am ras de voi, dar acum inteleg ca in maini pricepute si rotile diferite devin folositoare.
POVESTEA ANOTIMPURILOR
A fost odată ca niciodată că de n-ar fi, nu s-ar povesti, un moș bătrân, bătrân, cu barbă albă și lungă, că de lungă ce era îi ajungea până la genunchi.Era un om bun și cinstit care nu făcuse rău nimănui, însă soarta nu prea i-a fost prielnică, așa că moșneagul era tot timpul trist și abătut, dar cu mare credință în
D-zeu. Moșneagul se numea Bătrânul An. Era supărat pentru că D-zeu nu-i dăruise copii, măcar unul să aibă și el mângâiere la bătrânețe. Se ruga însă și acum:
,,Te rog, Doamne, dă-mi un copil care să aibă grijă de mine la bătrânețe!,,
Se ruga așa în fiecare zi, și dimineața, și seara până când D-zeu i-a ascultat rugăciunea și i-a dat nu un copil, nu doi, ci patru. Erau patru fete de o frumusețe rară. Bătrânul An s-a gândit ce s-a gândit și a găsit patru nume pentru ficele sale:
Iarna, Primăvara, Vara și Toamna.
Vara era cea mai veselă și jucăușă fiică a Bătrânului An.Avea părul galben ca spicele de grâu, buzele roșii ca macul, iar la ureche, îi atârnau cireșe coapte. Râsul ei semăna cu glasurile bucuroase ale copiilor la scăldat, iar fruntea era mereu senină ca cerul albastru fără nori.
Timpul a trecut foarte repede, ficele Bătrânului An au crescut mari, iar de frumusețea lor a auzit întrega lume. Au venit mulți prinți să le curteze, iar fetele și-au ales patru prinți și s-au căsătorit. Fiecare fică locuiește în altă împărăție, dar nu l-au uitat pe tatăl lor, Bătrânul An și pe rând vin să aibă grijă de el.
Când vine Primăvara, afară vremea se încălzește, apar ghioceii și întreaga natură se trezește la viață.
Când vine Vara afară este cald, copiii merg la scăldat, se coc fructele de vară, macii coloreză lanurile galbene de grâu.Toamna când vine în vizită la tatăl său, întreaga natură capătă culoarea rochiei sale, cu frunze uscate, maronii și galbene, aducând de fiecare dată un coș cu mere, pere și gutui și unul cu legume: roșii, ardei, vinete, morcovi.Iarna, fiica cea mare îi aduce cadouri multe, Bătrânului An, toate ornate cu fulgi de zăpadă , iar ferestrele le decorează cu flori de gheață.
De atunci Anul are patru anotimpuri, pentru că Bătrânul An are patru fice, iar pe cum îl viziteză pe tatăl său așa este și la noi: Primăvară, Vară, Toamnă și Iarnă.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!
POVESTEA GHIOCELULUI
de H.Ch. Andresen
Intr-o zi, a inceput sa ploua. Stropii de apa au strapuns neaua asternuta peste pamant, au atins radacina ghiocelului si au vorbit cu ea despre stralucirea lumii de afara. Curand, o raza de soare si-a facut si ea loc printre zapada pana la bulbul ghiocelului, iar inlauntrul lui a inceput sa freamate o reinnoita viata.
"Vino la mine," i-a zis floarea.
"Nu pot," i-a raspuns raza de soare. Nu sunt indeajuns de puternica pentru a-ti deschide usa! Atunci cand va veni vara voi fi mult mai vanjoasa.
"Cand va veni vara?" a zis floarea, si a repetat aceasta intrebare ori de cate ori o noua raza de soare isi facea drum pana la ea. Mai era, totusi, destula vreme pana la sosirea verii. Zapada intarzia inca peste tarina, si aparea o oglinda de gheata peste balti in fiecare noapte.
"Cat timp ii mai trebuie verii ca sa vina? Cat timp?" isi spunea floarea. "Simt un asa de mare neastampar si pofta de viata in mine; trebuie sa cresc, sa ma lungesc, sa deschid usa, trebuie sa ies afara si sa fac o plecaciune pentru a-i spune verii "buna dimineata"! Ah, ce vremuri fericite ma asteapta! Asa ca floarea s-a zbatut si a crescut dinlauntrul ei sub stratul de pamant pe care apa il inmuiase in afara, iar zapada si tarina s-au incalzit, si raza de soare i-a batut iar la usa. Floricica a iesit sub zapada cu niste mici petale alb-verzui, infasurate strans in niste frunzulite verzi, ce pareau ca o apara. Neaua era rece, dar era strapunsa de raza de soare, asa ca era usor sa treci prin ea, mai ales ca raza de soare devenea tot mai puternica.
„Bine ai venit, bine ai venit!” canta si ii ura fiecare raza, iar floarea s-a inaltat deasupra zapezii, in lumea stralucitoare de afara. Razele de soare au mangaiat-o si au sarutat-o, asa ca si-a desfacut petalele, albe ca neaua, si ornamentate cu dungi verzi. Si-a aplecat apoi capul, plina de bucurie si modestie.
„Frumoasa floare!” i-a spus razele soarelui, „ce gratioasa si delicata esti! Esti cea dintai si esti unica! Esti iubirea noastra! Esti clopotelul ce vesteste sosirea verii, frumoasa vara, peste pamanturi si orase. Toata zapada se va topi, vanturile reci vor fi alungate departe, si noi fi iarasi la putere. Totul va deveni verde si, dupa aceea, vei avea tovarasi liliacul, florile de salcam si trandafirii; dar tu esti prima, atat de gratioasa si delicata!”
Era asa de bine! Parca intreg vazduhul canta, in vreme ce razele de soare se agatau de frunzele si tulpina florii. Ea statea in mijlocul zapezii, atat de delicata si asa de usor de rupt, si totusi atat de puternica in frumusetea ei tanara; se infatisa cu rochia-i alba cu dungulite verzi, anuntand vara. Mai era insa mult timp pana la sosirea anotimpului cald. Norii ascundeau soarele, si vanturile inghetate continua sa sufle peste pamant.
„Ai sosit prea devreme!” i-au zis Vantul si Vremea. „Mai avem inca putere si o vei simti pe pielea ta, si te vei lasa infranta de noi. Trebuia sa fi ramas linistita acasa si sa nu te arati tuturor. Nu a venit inca timpul tau!”
Era un ger de crapau pietrele. Zilele ce au urmat nu au adus nici macar o singura raza de soare. Vremea putea sa rupa floarea in doua cu raceala ei. Cu toate acestea, ea avea mai multa putere decat credea. Era puternica gratie bucuriei si credintei in vara, care trebuia cu siguranta sa apara si care fusese vestita de dorul ei adanc si confirmat de razele de soare. Asadar, ea a ramas plina de incredere, cufundata in zapada, cu straiul ei alb, aplecandu-si capul sub fulgii mari si grei, in ciuda vanturilor inghetate ca o loveau.
„Te vei rupe!” i-au zis ele, „si te vei ofili, te vei ofili! Ce cauti tu aici? De ce te-ai lasat ispitita sa iesi afara? Raza soare lui nu a facut decat sa isi bata joc de tine. Acum capeti ceea ce primesti, aiurita indragostita a verii.”
„O, aiurita indragostita de vara!” strigau copii, bucurosi, „uite-o acolo, ce frumoasa este, ce frumoasa e! E cea dintai si unica floare!”
Aceste vorbe o faceau sa se simta atat de bine pe floare, parand sa o incalzeasca la fel ca si razele de soare. Din pricina fericirii, ea nici macar nu a simtit atunci cand a fost rupta. Era acum in mana unei copile, sarutata de acea copila, si adusa intr-o camera calda, privita cu pretuire si pusa in apa. „Ce invigorator, ce intaritor!” Floarea se gandea ca a venit dintr-o data vara.
Fiica oamenilor din acea casa era o fata frumoasa, ce tocmai primise confirmarea la biserica, la fel ca si un prieten de-al ei. Prietenul ei invata pe atunci pentru un examen. „Iat-o pe a mea aiurita indrragostita a verii,” a spus ea, apoi a luat delicata floare si a asezat-o intr-o hartie parfumata, pe care erau scrise niste versuri incepand si terminandu-se cu cuvintele „aiurita indragostita de vara”. „Prietene, fii un aiurit indragostit al verii.” Fata isi imbia si isi lua in ras prietenul cu frumusetea verii. Da, acest lucru era cuprins in versuri, iar hartia a fost impaturita ca o scrisoare, si floarea fost pusa si ea in scrisoare. Inauntru era intuneric, la fel ca in acele zile cand era ascunsa in radacina. Floarea a pornit intr-o lunga calatorie, a stat in geanta unui postas, a fost presata si ingramadita, un lucru nu tocmai placut, dar, pana la urma, chinurile au luat sfarsit.
Calatoria se terminase; scrisoarea a fost deschisa si citita de catre prietenul indragit. Ce fericit a fost! A sarutat scrisoarea si a asezat-o cu grija intr-o cutie, in care erau multe alte frumoase versuri, neavand totusi vreo floare in ele; ea era prima, unica, asa cum ii spuneau razele soarelui, iar asta era un lucru la care ii placea mereu sa se gandeasca.
Floarea a avut timp destul pentru a se gandi la asta; s-a tot gandit cat a trecut vara, a trecut si iarna, si a sosit inca o vara, inainte de a-si face iar aparitia. De aceasta data insa tanarul nu era deloc fericit. El a apucat nervos, deloc delicat, scrisoarea, si a aruncat-o, iar floarea a cazut pe podea. Era, desigur, turtita si uscata, dar de ce o arunce pe podea? Cu toate acestea era mai bine decat sa ajunga in foc, acolo unde a ars hartia cu versuri. Ce se intamplase, de fapt? Ce se intampla de multe ori... Floarea il facuse sa se simta ca un aiurit indragostit parea sa nu fi fost decat o gluma; fata rasese de el, aceasta nu mai era deloc o gluma, si, in timpul verii, isi facuse alt prieten.
A doua zi dimineata, soarele a stralucit peste floarea presata, ce parea a fi pictata pe podea. Servitoarea care matura in camera a ridicat-o si a asezat-o intr-una din cartile de pe masa, gandindu-se ca, in timp ce facuse curatenie, cazuse pe podea. Floarea se afla iarasi printre versuri – niste versuri mult mai frumoase – sau care, cel putin, costasera mai mult.
Ani dupa ani au trecut dupa aceea. Cartea statea pe un raft, si apoi a fost luata de acolo pentru a fi citita. Era o carte buna; versurile si cantecele din ea apartineau vechiului poet danez Ambrosius Stub, si chiar meritau a fi citite. Omul care o citea intorcea paginile una dupa alta.
„Hei, aici e o floare!” a zis el, „un ghiocel, un aiurit indragostit al verii, un aiurit poet! Foarea asta nu a fost pusa degeba aici! Bietul Ambrosius Stub! Si el a fost un aiurit indragostit al verii, un poet nebun. El a venit prea devreme pentru timpurile sale si, din aceasta cauza, a trebuit sa infrunte inghetate vanturi, si sa rataceasca pentru a avea un acoperis de la un mosier la altul, asemeni unei flori dintr-un pahar cu apa, sau a uneia asezate printre versuri rimate. Nebun al verii, nebun al iernii, nebun si aiurit, dar cel dintai, unicul, mereu tanarul poet danez al acelor vremuri. Da, tu trebuie sa ramai ca un simbol in aceasta carte, tu mic ghiocel; ai fost pus aici cu un scop anume.”
In acest fel, ghiocelul a fost asezat inapoi in carte, si s-a simtit onorat si fericit ca era un simbol in acea frumoasa carte de cantece, apartinand celui dintai in a canta si a scrie, si el tot un ghiocel, un aiurit indragostit de vara, ce era privit drept un nebun in timpul iernii. Floarea a inteles aceste lucruri in felul ei, asa cum noi interpretan totul in felul nostru. Aceasta este povestea ghiocelului.
„Ai sosit prea devreme!” i-au zis Vantul si Vremea. „Mai avem inca putere si o vei simti pe pielea ta, si te vei lasa infranta de noi. Trebuia sa fi ramas linistita acasa si sa nu te arati tuturor. Nu a venit inca timpul tau!”
Era un ger de crapau pietrele. Zilele ce au urmat nu au adus nici macar o singura raza de soare. Vremea putea sa rupa floarea in doua cu raceala ei. Cu toate acestea, ea avea mai multa putere decat credea. Era puternica gratie bucuriei si credintei in vara, care trebuia cu siguranta sa apara si care fusese vestita de dorul ei adanc si confirmat de razele de soare. Asadar, ea a ramas plina de incredere, cufundata in zapada, cu straiul ei alb, aplecandu-si capul sub fulgii mari si grei, in ciuda vanturilor inghetate ca o loveau.
„Te vei rupe!” i-au zis ele, „si te vei ofili, te vei ofili! Ce cauti tu aici? De ce te-ai lasat ispitita sa iesi afara? Raza soare lui nu a facut decat sa isi bata joc de tine. Acum capeti ceea ce primesti, aiurita indragostita a verii.”
„O, aiurita indragostita de vara!” strigau copii, bucurosi, „uite-o acolo, ce frumoasa este, ce frumoasa e! E cea dintai si unica floare!”
Aceste vorbe o faceau sa se simta atat de bine pe floare, parand sa o incalzeasca la fel ca si razele de soare. Din pricina fericirii, ea nici macar nu a simtit atunci cand a fost rupta. Era acum in mana unei copile, sarutata de acea copila, si adusa intr-o camera calda, privita cu pretuire si pusa in apa. „Ce invigorator, ce intaritor!” Floarea se gandea ca a venit dintr-o data vara.
Fiica oamenilor din acea casa era o fata frumoasa, ce tocmai primise confirmarea la biserica, la fel ca si un prieten de-al ei. Prietenul ei invata pe atunci pentru un examen. „Iat-o pe a mea aiurita indrragostita a verii,” a spus ea, apoi a luat delicata floare si a asezat-o intr-o hartie parfumata, pe care erau scrise niste versuri incepand si terminandu-se cu cuvintele „aiurita indragostita de vara”. „Prietene, fii un aiurit indragostit al verii.” Fata isi imbia si isi lua in ras prietenul cu frumusetea verii. Da, acest lucru era cuprins in versuri, iar hartia a fost impaturita ca o scrisoare, si floarea fost pusa si ea in scrisoare. Inauntru era intuneric, la fel ca in acele zile cand era ascunsa in radacina. Floarea a pornit intr-o lunga calatorie, a stat in geanta unui postas, a fost presata si ingramadita, un lucru nu tocmai placut, dar, pana la urma, chinurile au luat sfarsit.
Calatoria se terminase; scrisoarea a fost deschisa si citita de catre prietenul indragit. Ce fericit a fost! A sarutat scrisoarea si a asezat-o cu grija intr-o cutie, in care erau multe alte frumoase versuri, neavand totusi vreo floare in ele; ea era prima, unica, asa cum ii spuneau razele soarelui, iar asta era un lucru la care ii placea mereu sa se gandeasca.
Floarea a avut timp destul pentru a se gandi la asta; s-a tot gandit cat a trecut vara, a trecut si iarna, si a sosit inca o vara, inainte de a-si face iar aparitia. De aceasta data insa tanarul nu era deloc fericit. El a apucat nervos, deloc delicat, scrisoarea, si a aruncat-o, iar floarea a cazut pe podea. Era, desigur, turtita si uscata, dar de ce o arunce pe podea? Cu toate acestea era mai bine decat sa ajunga in foc, acolo unde a ars hartia cu versuri. Ce se intamplase, de fapt? Ce se intampla de multe ori... Floarea il facuse sa se simta ca un aiurit indragostit parea sa nu fi fost decat o gluma; fata rasese de el, aceasta nu mai era deloc o gluma, si, in timpul verii, isi facuse alt prieten.
A doua zi dimineata, soarele a stralucit peste floarea presata, ce parea a fi pictata pe podea. Servitoarea care matura in camera a ridicat-o si a asezat-o intr-una din cartile de pe masa, gandindu-se ca, in timp ce facuse curatenie, cazuse pe podea. Floarea se afla iarasi printre versuri – niste versuri mult mai frumoase – sau care, cel putin, costasera mai mult.
Ani dupa ani au trecut dupa aceea. Cartea statea pe un raft, si apoi a fost luata de acolo pentru a fi citita. Era o carte buna; versurile si cantecele din ea apartineau vechiului poet danez Ambrosius Stub, si chiar meritau a fi citite. Omul care o citea intorcea paginile una dupa alta.
„Hei, aici e o floare!” a zis el, „un ghiocel, un aiurit indragostit al verii, un aiurit poet! Foarea asta nu a fost pusa degeba aici! Bietul Ambrosius Stub! Si el a fost un aiurit indragostit al verii, un poet nebun. El a venit prea devreme pentru timpurile sale si, din aceasta cauza, a trebuit sa infrunte inghetate vanturi, si sa rataceasca pentru a avea un acoperis de la un mosier la altul, asemeni unei flori dintr-un pahar cu apa, sau a uneia asezate printre versuri rimate. Nebun al verii, nebun al iernii, nebun si aiurit, dar cel dintai, unicul, mereu tanarul poet danez al acelor vremuri. Da, tu trebuie sa ramai ca un simbol in aceasta carte, tu mic ghiocel; ai fost pus aici cu un scop anume.”
In acest fel, ghiocelul a fost asezat inapoi in carte, si s-a simtit onorat si fericit ca era un simbol in acea frumoasa carte de cantece, apartinand celui dintai in a canta si a scrie, si el tot un ghiocel, un aiurit indragostit de vara, ce era privit drept un nebun in timpul iernii. Floarea a inteles aceste lucruri in felul ei, asa cum noi interpretan totul in felul nostru. Aceasta este povestea ghiocelului.
LEGENDA MACULUI
Legenda populară românească spune că odată, demult, o mamă văduvă şi sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta de vorba maică-si, ca de sfânta Evanghelie. Într-o zi, neavând biata femeie de nici unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mâncare, a scos un ştergar, de-l avusese dar de la maică-sa pe când se măritase, şi dându-i-l împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca să-i dea pe el un căuş de mălai şi unhot de branza .
Dar bordeiul văduvei era la marginea satului şi ca să treci în satul celălalt, trebuia să tai o pădure mare şi întunecoasă, apoi o câmpie şi după aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare. I se strângea inima femeii de grijă, când socotea că-i atâta cale lungă pentru biet fecioru-său, care de sărăcie şi nemâncare, de abia se ţinea pe picioarele-i şubrede, dar ce era să facă? Îşi făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se închine, să zică un „Doamne ajută” şi-l porni la drum.
Pornise băiatul cam când era soarele de două suliţi pe cer şi acu, acu sta să-nsereze şi bietul copil nu mai venea. Biata maică-sa făcea ce făcea, ieşea în prag, punea mâna streaşină la ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gând. Dacă văzu ea că asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de vietate nu se zăreşte cât cuprinzi cu ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap, înţepeni uşa bordeiului şi, mai moartă decât vie, porni să afle de urma fecioru-său. Merse ea mai întâi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe câmpie.
Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde, dar pădurea tăcea ca mormântul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste câmpul plin de mărăcini şi unde punea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sânge. Dar ea nu simţea nimic, că în sufletul ei nu era decât dorul de copilu-i rătăcit ori, fereşte Doamne, mâncat de fiarele sălbatice din pădure.
Şi alerga sărmana într-un suflet şi la tot pasul picura sângele din tălpile-i împunse de spini şi unde cădea picătura de sânge, răsărea o floare mare şi roşie, până ce se umplu câmpia toată de asemenea flori.
Taman când răcnea ea mai amar: „Ionică, Ionică”, numai ce auzi, de dincolo de deal, un glas slab de copil venit ca de la mare depărtare, care îngâna: „mamă, mamă”.
Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici valea abruptă şi într-o clipită fu lângă copil, unde căzu grămadă. După ce-şi mai veni în fire, îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar când să treacă peste câmpie, ce să vezi? Numai flori roşii, încotro vedeai cu ochii. De atunci se zice că ar fi macii pe pământ.
DEGETICA
de Hans Christian Andersen
- Cum să nu! a spus baba. Uite aici un bob de orz; da' să ştii că nu-i orz de-acela ce creşte pe ogoare şi pe care-l dai la găini de mâncare; ia-l şi pune-l într-un vas cu flori şi ai să vezi ce iese.
-Mulţumesc, mătuşă - a spus femeia şi i-a dat babei cinci bănuţi; apoi s-a dus acasă, a sădit bobul de orz şi îndată a răsărit o floare mare şi frumoasă. Ai fi zis că-i o lalea, dar petalele stăteau strânse de parcă ar fi fost numai îmbobocită.
- Ce floare drăgălaşă! a spus femeia şi a sărutat petalele roşii şi galbene, şi cum le-a sărutat, floarea s-a deschis pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai că drept la mijloc şedea pe pistilul verde o fetiţă mititică de tot, gingaşă şi drăgălaşă, şi nu era mai mare decât un deget şi de aceea i-au spus Degeţica.
I-au făcut un leagăn dintr-o coajă de alun, saltea din petale albastre de toporaşi, iar plapuma era o petală de trandafir. Aici şedea noaptea, dar ziua se juca pe masă. Femeia pusese o farfurie plină de apă şi de jur împrejur, pe marginea farfuriei, aşezase flori cu lujere în apă. Pe apă plutea o petală mare de lalea pe care şedea Degeţica şi umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea drept vâsle două fire de păr de cal. Era o plăcere s-o vezi. Ştia şi să cânte şi cânta aşa de subţirel şi de dulce, cum nimeni n-a mai cântat vreodată.
Într-o noapte, pe când şedea frumuşel în pătucul ei, pe un ochi de fereastră care era spart a intrat o broască. Broasca era urâtă, mare şi jilavă. A sărit drept pe masă, acolo unde şedea Degeţica şi dormea acoperită cu petale roşii de trandafir.
- Ar fi fost tocmai bună de nevastă pentru băiatul meu, s-a gândit broasca şi a luat coaja de alună în care dormea Degeţica şi a sărit cu ea în grădină, pe geamul cel spart.
Pe la marginea pădurii curgea un râu mare şi lat; malul râului era mlăştinos şi mâlos; aici locuia broasca cu fecioru-su. Brr!, urât mai era şi acesta şi semăna leit cu mamă-sa. "Cuac-cuac-cuac!" Asta-i tot ce-a putut el să spună când a văzut pe fetiţa cea drăgălaşă în coaja ei de alună. Pe la marginea pădurii curgea un râu mare şi lat; malul râului era mlăştinos şi mâlos; aici locuia broasca cu fecioru-su. Brr!, urât mai era şi acesta şi semăna leit cu mamă-sa. "Cuac-cuac-cuac!" Asta-i tot ce-a putut el să spună când a văzut pe fetiţa cea drăgălaşă în coaja ei de alună. În râu erau o mulţime de nuferi cu frunze late şi verzi care parcă pluteau pe deasupra apei. Frunza care era cea mai departe de ţărm era şi cea mai mare dintre toate. Broasca s-a dus înot până acolo şi a pus pe frunză coaja de alună cu Degeţica în ea.
Fetiţa s-a trezit a doua zi dimineaţa şi când a văzut unde era a început să plângă amar; de jur împrejurul frunzei celei mari şi verzi era numai apă, aşa că la mal nu avea cum să ajungă. Broasca cea bătrână stătea în mâl şi îşi împodobea odaia cu papură şi cu flori galbene, ca să fie frumos şi să-i placă noră-sii. După aceea a luat pe urâtul de fecioru-su şi s-a dus cu el la frunza pe care şedea Degeţica. Voiau să-i ia pătucul şi să-l ducă în odaia în care aveau să stea însurăţeii; după aceea aveau s-o ia şi pe dânsa. Broasca s-a închinat adânc în apă înaintea ei şi i-a spus:
-Uite pe fecioru-meu! Ai să te măriţi cu el şi aveţi să trăiţi amândoi colo, jos, în mâl, într-o locuinţă straşnică. - Cuac! Cuac! Cuac!, atâta a spus feciorul broaştei.
Au luat pătucul şi au plecat cu el; şi Degeţica a rămas singurică pe frunza cea verde şi a început să plângă iar şi mai tare, pentru că nu-i plăcea să stea în mâl cu broasca aceea urâtă şi nici să se mărite cu urâtul de fecioru-su. Peştişorii care înotau prin apă o văzuseră pe broască şi auziseră ce spusese, de aceea scoaseră acum cu toţii capul din apă să vadă şi ei pe fetiţă. Au văzut cât e de drăgălaşă şi le-a părut rău că trebuie să se ducă cu broasca jos în mâl. Nu! Asta nu trebuia să se întâmple! S-au strâns cu toţii în apă, lângă lujerul cel verde al frunzei, l-au ros cu dinţii şi frunza s-a desprins şi a început să meargă pe apă în jos cu Degeţica pe ea, departe, departe, acolo unde broasca nu putea s-o mai ajungă.
Degeţica a trecut aşa pe lângă o mulţime de oraşe şi păsărelele şedeau în copaci, pe mal, o vedeau şi cântau:
- Ce fetiţă drăgălaşă!
Frunza mergea cu ea pe apă tot mai departe şi mai departe, până a ieşit din hotarele ţării aceleia. Un fluture frumuşel şi alb tot zbura pe lângă ea şi de la o vreme s-a lăsat pe frunză, pentru că Degeţica îi plăcea. Fetiţa era foarte veselă. Acuma broasca nu mai putea s-o ajungă şi era aşa de frumos pe unde mergea; soarele bătea în apă şi apa strălucea de parcă era de aur. Degeţica şi-a desprins cingătoarea, cu un capăt a legat fluturele şi cu celălalt capăt l-a legat de frunză; acuma frunza mergea şi mai repede, şi ea la fel, că doar şedea pe frunză.
Şi cum mergea aşa, numai iată că vine-n zbor un cărăbuş şi cum o zăreşte se repede, îi prinde trupul mlădios cu labele lui şi zboară cu ea şi se aşează într-un copac. Iar frunza de nufăr s-a dus mai departe pe apă şi fluturele cu ea, fiindcă era legat de frunză şi nu se putea desprinde.
Mult s-a mai speriat săraca Degeţica atunci când cărăbuşul a zburat cu ea în copac! Dar mai cu seamă era necăjită când se gândea la fluturele cel frumos cu aripi albe pe care-l legase de frunză. Dacă nu se dezleagă, atunci moare de foame. Dar cărăbuşului nu-i păsa de asta. S-a aşezat cu dânsa pe frunza cea lată a copacului, i-a dat suc de flori să mănânce şi i-a spus că-i drăgălaşă, cu toate că nu seamănă deloc cu un cărăbuş. Au venit s-o vadă şi ceilalţi cărăbuşi care locuiau în copac; s-au uitat la dânsa, iar domnişoarele cărăbuşe au strâmbat din antene şi au spus:
- Are numai două picioare. Vai de ea!
- Şi nu are antene! spuse alta.
- Şi uite ce subţire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce urâtă-i! Aşa spuneau toate cărăbuşoaicele şi totuşi Degeţica era atât de drăgălaşă!
Drăgălaşă i se păruse şi cărăbuşului care o răpise, dar fiindcă toţi ceilalţi ziceau că-i urâtă, a început şi el să creadă că-i urâtă şi nu i-a mai plăcut şi i-a zis să se ducă unde-o vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac şi au pus-o pe un bănuţel, şi ea a început să plângă şi să se tânguie că-i aşa de urâtă şi cărăbuşii au alungat-o; dar ea nu era urâtă, era cea mai drăgălaşă fetiţă care se poate închipui, gingaşă şi luminoasă ca o petală de trandafir.
Şi biata Degeţica a stat toată vara singură în pădurea cea mare. Şi-a împletit un pat din fire de iarbă şi l-a agăţat sub o frunză de brustur, aşa că acuma nu se mai temea de ploaie. De mâncare avea dulceaţa florilor şi bea roua adunată dimineaţa pe frunze. Aşa au trecut vara şi toamna. Dar după aceea a venit iarna, iarna rece şi lungă. Toate păsările care cântaseră atât de frumos în preajma ei au plecat, copacii şi florile s-au uscat; frunza cea mare de brustur sub care se adăpostise s-a zbârcit şi s-a scorojit, până n-a mai rămas din ea decât un lujer galben şi veşted. Degeţica dârdâia cumplit de frig, pentru că hainele ei se rupseseră şi pentru că era atât de gingaşă şi de subţirică încât nu se putea să nu-i fie frig. A început să ningă şi fiecare fulg care cădea peste ea era greu cum ar fi fost o lopată de zăpadă aruncată peste noi, fiindcă noi suntem mari, dar ea era numai cât o jumătate de deget. Atunci ce să facă şi ea? Şi-a pus în spate o frunză uscată, dar tot nu se putea încălzi şi dârdâia întruna de frig.
Chiar la marginea pădurii în care stătea era un lan mare de grâu. Grâul fusese secerat de mult şi acuma nu mai rămăsese decât o mirişte. Dar Degeţicăi miriştea i se păru mare cât o pădure. A luat-o şi ea prin mirişte şi a tot mers tremurând de frig până a ajuns la uşa şoarecelui de câmp, care îşi avea aici locuinţa. Era o hrubă în pământ, caldă şi plăcută; şoarecele avea o bucătărie straşnică şi o cămară plină de grâu. Degeţica s-a oprit la uşă ca o fetiţă cerşetoare şi s-a rugat să-i dea şi ei o bucăţică dintr-un bob de grâu, că nu mâncase de două zile nimic.
- Săraca de tine! a zis şoarecele, care era un şoarece de treabă. Hai, intră şi te-ncălzeşte şi stai la masă cu mine. Şi fiindcă fetiţa i-a plăcut, i-a spus: ştii ce, stai la mine toată iarna! Ai să-mi deretici prin casă şi ai să-mi spui poveşti, că-mi plac poveştile.
Degeţica a făcut cum i-a spus şoarecele şi i-a mers foarte bine. Într-o zi, şoarecele îi spuse:
- Azi avem un musafir, un vecin de-al meu care vine în vizită o dată pe săptămână. E mai bogat decât mine, are o mulţime de odăi şi o blană neagră, frumoasă. Dacă poţi să te măriţi cu el, atunci halal de tine; atâta numai că nu vede. Să-i spui cele mai frumoase poveşti pe care le ştii.
Dar Degeţicăi numai de asta nu-i ardea. Vecinul era un sobol şi ea nici gând nu avea să se mărite cu el. Sobolul a venit îmbrăcat cu blana lui cea grozavă. Şoarecele nu mai isprăvea cu laudele. Ba că-i bogat şi învăţat, ba că are o casă de douăzeci de ori mai mare decât a lui. Acum, de învăţat o fi fost el învăţat, dar nu putea suferi soarele şi florile cele mai frumoase şi le vorbea de rău, fiindcă nu le văzuse niciodată cum arată la faţă.
Degeţica n-a avut încotro şi a trebuit să cânte ceva şi a cântat "Mugur, mugur, mugurel" şi alte cântece. Şi sobolul s-a îndrăgostit de dânsa din pricina glasului ei frumos, dar n-a spus deocamdată nimic, că era chibzuit.
Săpase nu de mult un drum pe sub pământ, de la casa lui până la casa şoarecelui; sobolul a poftit-o pe Degeţica şi pe şoarece să se plimbe prin hruba asta ori de câte ori ar avea poftă. Le-a mai spus să nu se sperie că în tunelul acela este o pasăre moartă. Era o pasăre cu toate penele pe ea şi cu pliscul întreg; se vede că nu de multă vreme murise şi fusese îngropată chiar acolo, pe unde săpase el drum pe sub pământ.
Sobolul a luat în gură o bucată de lemn putred, fiindcă lemnul putred luminează în întuneric ca focul, şi a pornit înainte ca să lumineze calea. Când au ajuns la locul unde era pasărea cea moartă, sobolul şi-a ridicat în sus nasul lui butucănos şi a izbit cu el în tavan şi a făcut o gaură mare şi deodată a intrat lumina zilei în hrubă. Jos zăcea o rândunică moartă, cu aripile strâns lipite de coaste, cu picioarele zgârcite şi cu capul înfundat în pene. Săraca pasăre murise de frig, fără îndoială. Degeţicăi i-a părut rău fiindcă îi erau dragi păsărele, toată vara îi cântaseră şi ciripiseră în preajma ei. Sobolul însă a împins pasărea cu picioarele lui scurte şi a spus:
- Acuma nu mai cântă! Rău e să te naşti pasăre! Mulţumesc lui Dumnezeu că copiii mei n-au să fie aşa! Uite, o pasăre ca asta, nu-i nimic de capul ei; toată vara ciripeşte şi când vine iarna moare de foame.
- Chiar aşa, că bine spui, se vede că eşti înţelept! zise şoarecele. Ce folos are pasărea că tot ciripeşte? Când vine iarna n-are ce mânca şi îngheaţă de frig; dar se ţine, mă rog, toată vara cu nasul pe sus!
Degeţica n-a spus nimic. Dar când sobolul şi cu şoarecele s-au întors cu spatele, ea a dat într-o parte penele care acopereau capul păsării şi a sărutat rândunica pe ochii ei închişi. "Poate că tocmai ea mi-a cântat aşa de frumos astă-vară, se gândi Degeţica. Multă bucurie mi-a făcut biata păsărică!"
Sobolul a astupat gaura pe care venea lumina şi apoi i-a dus pe şoarece şi pe Degeţica până acasă. Noaptea, Degeţica n-a putut să doarmă, se tot gândea la păsărica moartă. S-a sculat din pat şi a împletit din fân un covor mare şi frumos. Apoi s-a dus la pasăre şi a acoperit-o cu covorul şi a mai luat şi nişte bumbac moale pe care-l găsise prin cămara şoarecelui şi a învelit pasărea cu bumbac, ca să-i fie cald.
- Rămâi cu bine, păsărică drăgălaşă! spuse ea. Îţi mulţumesc că ai cântat aşa de frumos astă-vară, când copacii erau verzi şi ne încălzea soarele.
Şi fetiţa şi-a lipit obrazul de pieptul păsării şi deodată a tresărit speriată, fiindcă i s-a părut că înăuntru bătea ceva. Inima păsării bătea. Rândunica nu murise, era numai amorţită şi acuma se încălzise şi îşi venise iar în fire.
Toamna, toate rândunelele pleacă în ţările calde; şi dacă vreuna întârzie cu plecarea, o prinde frigul, amorţeşte şi cade jos şi o acoperă zăpada. Degeţica nu ştia ce să facă fiindcă, faţă de ea, pasărea era grozav de mare, totuşi şi-a luat inima în dinţi, a îngrămădit bumbacul de jur împrejurul rândunelei şi a adus o frunză de izmă creaţă, pe care şi-o făcuse plapumă, şi a acoperit capul păsării. În noaptea următoare s-a dus iar la ea; rândunica se trezise din amorţeală, dar era slăbită tare. Numai o clipă a deschis ochii şi s-a uitat la Degeţica; fetiţa sta în faţa ei cu o bucăţică de lemn putred în mână, că altă lampă n-avea.
- Îţi mulţumesc, fetiţă drăgălaşă - a spus rândunica beteagă. M-am încălzit de minune, am să prind iar putere şi am să pot să ies de-aici şi să zbor la lumina caldă a soarelui.
Degeţica a trecut aşa pe lângă o mulţime de oraşe şi păsărelele şedeau în copaci, pe mal, o vedeau şi cântau:
- Ce fetiţă drăgălaşă!
Frunza mergea cu ea pe apă tot mai departe şi mai departe, până a ieşit din hotarele ţării aceleia. Un fluture frumuşel şi alb tot zbura pe lângă ea şi de la o vreme s-a lăsat pe frunză, pentru că Degeţica îi plăcea. Fetiţa era foarte veselă. Acuma broasca nu mai putea s-o ajungă şi era aşa de frumos pe unde mergea; soarele bătea în apă şi apa strălucea de parcă era de aur. Degeţica şi-a desprins cingătoarea, cu un capăt a legat fluturele şi cu celălalt capăt l-a legat de frunză; acuma frunza mergea şi mai repede, şi ea la fel, că doar şedea pe frunză.
Şi cum mergea aşa, numai iată că vine-n zbor un cărăbuş şi cum o zăreşte se repede, îi prinde trupul mlădios cu labele lui şi zboară cu ea şi se aşează într-un copac. Iar frunza de nufăr s-a dus mai departe pe apă şi fluturele cu ea, fiindcă era legat de frunză şi nu se putea desprinde.
Mult s-a mai speriat săraca Degeţica atunci când cărăbuşul a zburat cu ea în copac! Dar mai cu seamă era necăjită când se gândea la fluturele cel frumos cu aripi albe pe care-l legase de frunză. Dacă nu se dezleagă, atunci moare de foame. Dar cărăbuşului nu-i păsa de asta. S-a aşezat cu dânsa pe frunza cea lată a copacului, i-a dat suc de flori să mănânce şi i-a spus că-i drăgălaşă, cu toate că nu seamănă deloc cu un cărăbuş. Au venit s-o vadă şi ceilalţi cărăbuşi care locuiau în copac; s-au uitat la dânsa, iar domnişoarele cărăbuşe au strâmbat din antene şi au spus:
- Are numai două picioare. Vai de ea!
- Şi nu are antene! spuse alta.
- Şi uite ce subţire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce urâtă-i! Aşa spuneau toate cărăbuşoaicele şi totuşi Degeţica era atât de drăgălaşă!
Drăgălaşă i se păruse şi cărăbuşului care o răpise, dar fiindcă toţi ceilalţi ziceau că-i urâtă, a început şi el să creadă că-i urâtă şi nu i-a mai plăcut şi i-a zis să se ducă unde-o vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac şi au pus-o pe un bănuţel, şi ea a început să plângă şi să se tânguie că-i aşa de urâtă şi cărăbuşii au alungat-o; dar ea nu era urâtă, era cea mai drăgălaşă fetiţă care se poate închipui, gingaşă şi luminoasă ca o petală de trandafir.
Şi biata Degeţica a stat toată vara singură în pădurea cea mare. Şi-a împletit un pat din fire de iarbă şi l-a agăţat sub o frunză de brustur, aşa că acuma nu se mai temea de ploaie. De mâncare avea dulceaţa florilor şi bea roua adunată dimineaţa pe frunze. Aşa au trecut vara şi toamna. Dar după aceea a venit iarna, iarna rece şi lungă. Toate păsările care cântaseră atât de frumos în preajma ei au plecat, copacii şi florile s-au uscat; frunza cea mare de brustur sub care se adăpostise s-a zbârcit şi s-a scorojit, până n-a mai rămas din ea decât un lujer galben şi veşted. Degeţica dârdâia cumplit de frig, pentru că hainele ei se rupseseră şi pentru că era atât de gingaşă şi de subţirică încât nu se putea să nu-i fie frig. A început să ningă şi fiecare fulg care cădea peste ea era greu cum ar fi fost o lopată de zăpadă aruncată peste noi, fiindcă noi suntem mari, dar ea era numai cât o jumătate de deget. Atunci ce să facă şi ea? Şi-a pus în spate o frunză uscată, dar tot nu se putea încălzi şi dârdâia întruna de frig.
Chiar la marginea pădurii în care stătea era un lan mare de grâu. Grâul fusese secerat de mult şi acuma nu mai rămăsese decât o mirişte. Dar Degeţicăi miriştea i se păru mare cât o pădure. A luat-o şi ea prin mirişte şi a tot mers tremurând de frig până a ajuns la uşa şoarecelui de câmp, care îşi avea aici locuinţa. Era o hrubă în pământ, caldă şi plăcută; şoarecele avea o bucătărie straşnică şi o cămară plină de grâu. Degeţica s-a oprit la uşă ca o fetiţă cerşetoare şi s-a rugat să-i dea şi ei o bucăţică dintr-un bob de grâu, că nu mâncase de două zile nimic.
- Săraca de tine! a zis şoarecele, care era un şoarece de treabă. Hai, intră şi te-ncălzeşte şi stai la masă cu mine. Şi fiindcă fetiţa i-a plăcut, i-a spus: ştii ce, stai la mine toată iarna! Ai să-mi deretici prin casă şi ai să-mi spui poveşti, că-mi plac poveştile.
Degeţica a făcut cum i-a spus şoarecele şi i-a mers foarte bine. Într-o zi, şoarecele îi spuse:
- Azi avem un musafir, un vecin de-al meu care vine în vizită o dată pe săptămână. E mai bogat decât mine, are o mulţime de odăi şi o blană neagră, frumoasă. Dacă poţi să te măriţi cu el, atunci halal de tine; atâta numai că nu vede. Să-i spui cele mai frumoase poveşti pe care le ştii.
Dar Degeţicăi numai de asta nu-i ardea. Vecinul era un sobol şi ea nici gând nu avea să se mărite cu el. Sobolul a venit îmbrăcat cu blana lui cea grozavă. Şoarecele nu mai isprăvea cu laudele. Ba că-i bogat şi învăţat, ba că are o casă de douăzeci de ori mai mare decât a lui. Acum, de învăţat o fi fost el învăţat, dar nu putea suferi soarele şi florile cele mai frumoase şi le vorbea de rău, fiindcă nu le văzuse niciodată cum arată la faţă.
Degeţica n-a avut încotro şi a trebuit să cânte ceva şi a cântat "Mugur, mugur, mugurel" şi alte cântece. Şi sobolul s-a îndrăgostit de dânsa din pricina glasului ei frumos, dar n-a spus deocamdată nimic, că era chibzuit.
Săpase nu de mult un drum pe sub pământ, de la casa lui până la casa şoarecelui; sobolul a poftit-o pe Degeţica şi pe şoarece să se plimbe prin hruba asta ori de câte ori ar avea poftă. Le-a mai spus să nu se sperie că în tunelul acela este o pasăre moartă. Era o pasăre cu toate penele pe ea şi cu pliscul întreg; se vede că nu de multă vreme murise şi fusese îngropată chiar acolo, pe unde săpase el drum pe sub pământ.
Sobolul a luat în gură o bucată de lemn putred, fiindcă lemnul putred luminează în întuneric ca focul, şi a pornit înainte ca să lumineze calea. Când au ajuns la locul unde era pasărea cea moartă, sobolul şi-a ridicat în sus nasul lui butucănos şi a izbit cu el în tavan şi a făcut o gaură mare şi deodată a intrat lumina zilei în hrubă. Jos zăcea o rândunică moartă, cu aripile strâns lipite de coaste, cu picioarele zgârcite şi cu capul înfundat în pene. Săraca pasăre murise de frig, fără îndoială. Degeţicăi i-a părut rău fiindcă îi erau dragi păsărele, toată vara îi cântaseră şi ciripiseră în preajma ei. Sobolul însă a împins pasărea cu picioarele lui scurte şi a spus:
- Acuma nu mai cântă! Rău e să te naşti pasăre! Mulţumesc lui Dumnezeu că copiii mei n-au să fie aşa! Uite, o pasăre ca asta, nu-i nimic de capul ei; toată vara ciripeşte şi când vine iarna moare de foame.
- Chiar aşa, că bine spui, se vede că eşti înţelept! zise şoarecele. Ce folos are pasărea că tot ciripeşte? Când vine iarna n-are ce mânca şi îngheaţă de frig; dar se ţine, mă rog, toată vara cu nasul pe sus!
Degeţica n-a spus nimic. Dar când sobolul şi cu şoarecele s-au întors cu spatele, ea a dat într-o parte penele care acopereau capul păsării şi a sărutat rândunica pe ochii ei închişi. "Poate că tocmai ea mi-a cântat aşa de frumos astă-vară, se gândi Degeţica. Multă bucurie mi-a făcut biata păsărică!"
Sobolul a astupat gaura pe care venea lumina şi apoi i-a dus pe şoarece şi pe Degeţica până acasă. Noaptea, Degeţica n-a putut să doarmă, se tot gândea la păsărica moartă. S-a sculat din pat şi a împletit din fân un covor mare şi frumos. Apoi s-a dus la pasăre şi a acoperit-o cu covorul şi a mai luat şi nişte bumbac moale pe care-l găsise prin cămara şoarecelui şi a învelit pasărea cu bumbac, ca să-i fie cald.
- Rămâi cu bine, păsărică drăgălaşă! spuse ea. Îţi mulţumesc că ai cântat aşa de frumos astă-vară, când copacii erau verzi şi ne încălzea soarele.
Şi fetiţa şi-a lipit obrazul de pieptul păsării şi deodată a tresărit speriată, fiindcă i s-a părut că înăuntru bătea ceva. Inima păsării bătea. Rândunica nu murise, era numai amorţită şi acuma se încălzise şi îşi venise iar în fire.
Toamna, toate rândunelele pleacă în ţările calde; şi dacă vreuna întârzie cu plecarea, o prinde frigul, amorţeşte şi cade jos şi o acoperă zăpada. Degeţica nu ştia ce să facă fiindcă, faţă de ea, pasărea era grozav de mare, totuşi şi-a luat inima în dinţi, a îngrămădit bumbacul de jur împrejurul rândunelei şi a adus o frunză de izmă creaţă, pe care şi-o făcuse plapumă, şi a acoperit capul păsării. În noaptea următoare s-a dus iar la ea; rândunica se trezise din amorţeală, dar era slăbită tare. Numai o clipă a deschis ochii şi s-a uitat la Degeţica; fetiţa sta în faţa ei cu o bucăţică de lemn putred în mână, că altă lampă n-avea.
- Îţi mulţumesc, fetiţă drăgălaşă - a spus rândunica beteagă. M-am încălzit de minune, am să prind iar putere şi am să pot să ies de-aici şi să zbor la lumina caldă a soarelui.
- Vai! a spus Degeţica. Afară e frig şi ninge! Mai bine stai aici, în pătuţul tău cald, şi eu am să te îngrijesc.
Şi a adus rândunelei apă într-o petală şi rândunica a băut şi i-a povestit cum şi-a zgâriat aripa într-un scai şi de aceea n-a mai putut să zboare repede cum zburau celelalte rândunele, care au plecat departe, departe, în ţările calde. De oboseală, a căzut jos. Mai mult de-atâta nu-şi aducea aminte şi nici nu ştia cum ajunsese aici.
Rândunica a stat toată iarna în boştiură şi Degeţica o-ngrijea şi-i era tare dragă; iar sobolul şi cu şoarecele n-au aflat nimic de asta, şi mai bine că n-au aflat, fiindcă nu puteau s-o sufere pe biata rândunică.
Când a sosit primăvara şi soarele a dezmorţit pământul, rândunica şi-a luat rămas-bun de la Degeţica; fetiţa a destupat gaura din tavan pe care o făcuse sobolul. Soarele a pătruns înăuntru până la ele şi rândunica a întrebat-o pe Degeţica dacă n-ar vrea să vină şi ea; ar lua-o în spate şi ar zbura cu ea până la pădurea cea verde. Degeţica însă s-a gândit că, dacă ea ar pleca, şoarecele cel bătrân care o găzduise ar fi foarte necăjit din cauza asta şi a apus:
- Nu, nu pot.
- Atunci rămâi cu bine, rămâi cu bine, fetiţă drăgălaşă şi bună! a spus rândunica şi a ieşit în zbor afară, la lumina soarelui. Degeţica s-a uitat după ea şi i-au dat lacrimile, pentru că-i era dragă rândunica.
- Cirip, cirip! a început să cânte pasărea şi s-a dus în zbor în pădure. Degeţica era tare necăjită. Nu avea voie să iasă şi ea, să se încălzească la soare. Grâul care fusese semănat pe ogorul de deasupra casei şoricelului a răsărit şi a crescut înalt şi lanul era acum ca o pădure deasă pentru biata fetiţă.
- Vara asta trebuie să-ţi întocmeşti zestrea, i-a spus şoarecele. (Vecinul, sobolul cel urâcios cu blana neagră, o ceruse în căsătorie.) Trebuie să ai de toate, şi lână, şi pânză, să nu-ţi lipsească nimic când te măriţi cu sobolul.
Degeţica a trebuit să se apuce de tors şi şoarecele a tocmit patru omizi care ţeseau zi şi noapte. În fiecare seară venea la ea sobolul şi stăteau de vorbă. Spunea că pe la sfârşitul verii soarele n-are să fie aşa de fierbinte ca acuma, când de dogoarea lui pământul se face tare ca piatra; şi mai spunea că, după ce s-o călători vara, are să se însoare cu Degeţica. Dar Degeţica nu se bucura deloc, fiindcă sobolul era urâcios şi ea nu putea să-l sufere. În fiecare dimineaţă, când răsărea soarele, şi în fiecare seară, când asfinţea, se strecura pe uşă afară şi, când vântul dădea într-o parte spicele şi se putea zări cerul albastru, ea se gândea că afară e frumos şi e lumină. Şi îi era dor de rândunică, prietena ei de astă-primăvară. Dar rândunica nu se zărea nicăieri; de bună seamă că se dusese departe, în pădurea cea frumoasă şi verde.
Când a venit toamna, Degeţica a fost şi ea gata cu zestrea.
- De azi într-o lună e nunta, a spus şoarecele.
Când a auzit asta Degeţica început să plângă şi a spus că nu vrea să se mărite cu sobolul cel urâcios.
- Nu mai tot vorbi degeaba, a spus şoarecele. Să nu fi încăpăţânată, că să ştii că te muşc cu dinţii mei cei albi şi ascuţiţi! Auzi colo! Un bărbat aşa de chipeş! Nici regina nu are o blană aşa de frumoasă ca el! Şi ce bucătărie are! Şi cămara i-i plină de bunătăţi! Mai bine mulţumeşte lui Dumnezeu că ţi-a dat asemenea bărbat!
Şi aşa, iaca, a sosit şi ziua nunţii. Sobolul a venit s-o ia pe Degeţica; de acum înainte va trebui să stea cu dânsul în adâncimile pământului şi să nu mai vadă niciodată soarele, pentru că sobolul nu putea suferi soarele. Biata fată era tare amărâtă; trebuia să-şi ia rămas-bun de la soare pe vecie. Cât şezuse la şoarece, putuse ieşi măcar de la uşă să se uite la soare.
- Rămâi cu bine, soare! spuse ea. Îşi ridică braţele la cer şi făcu câţiva paşi de la uşă mai încolo, fiindcă acuma grâul fusese secerat şi rămăsese numai miriştea. Rămâi cu bine, rămâi cu bine!, rosti ea din nou şi luă în braţe o floricică roşie, o sărută şi îi spuse: Floricică dragă, când o vezi pe rândunică, spune-i rămas-bun de la mine.
- Chiu-chiu-chiu, auzi ea deodată deasupra capului şi, când s-a uitat, ce să vadă? Tocmai rândunica! Mult s-a mai bucurat pasărea când a văzut-o pe fetiţă! Degeţica i-a povestit tot ce i s-a întâmplat, că trebuie să se mărite cu sobolul cel urâcios, că de-acum înainte are să stea într-o hrubă în pământ şi n-are să mai vadă niciodată soarele. Şi, spunând toate acestea, începu să plângă.
- Uite ce, a spus rândunica, acuşi vine iarna şi eu mă duc în ţările calde; nu vrei să vii cu mine? Te iau în spate. Numai să te legi de mine cu cingătoarea; şi aşa scăpăm şi de sobolul cel urâcios şi de hruba lui şi plecăm departe, peste munţi, în ţările calde, unde soarele străluceşte mai tare decât aici şi toată vremea e numai vară şi sunt o mulţime de flori frumoase. Hai cu mine, Degeţică scumpă, tu, care m-ai scăpat de la moarte când zăceam în hrubă!
- Da, vin cu tine, a spus Degeţica şi atunci rândunica a luat-o în spate. Fetiţa şi-a întins picioarele pe aripile păsării, s-a legat strâns cu cingătoarea de-o pană mai tare şi rândunica s-a ridicat în înaltul cerului, peste păduri şi peste ape, sus, deasupra munţilor celor mari, pe care-i veşnic zăpadă. Degeţicăi îi era frig, dar s-a băgat pe sub penele calde ale păsării şi a rămas numai cu capul afară, ca să vadă toate minunăţiile peste care zbura.
Şi au mers tot aşa până au ajuns în ţările calde. Acolo soarele strălucea mult mai tare şi erau o mulţime de podgorii cu struguri galbeni şi negri. Erau păduri de lămâi şi de portocali, mirosea a cimbrişor şi a mentă creaţă şi copiii se jucau şi alergau după fluturi mari, cu aripi pestriţe. Rândunica însă nu s-a oprit şi a mers în zbor mai departe şi locurile erau tot mai frumoase. Şi au mers ele tot aşa până au ajuns la marginea mării albastre; pe ţărm, printre copacii verzi şi frumoşi, se ridica un palat de marmură albă, din vremuri străvechi.
Viţa-de-vie se căţăra pe stâlpii înalţi şi albi şi pe creştetul stâlpilor erau o mulţime de cuiburi de rândunică şi un cuib era chiar al rândunicii care o ducea în spate pe Degeţica.
- Aici stau eu, a spus rândunica. Uite, jos sunt o mulţime de flori; eu am să te aşez pe una din ele şi ai să stai acolo, vrei?
- Da, minunat! a spus Degeţica şi a bătut din palme de bucurie.
Jos era un stâlp alb, din marmură, care se răsturnase şi se spărsese în trei bucăţi; printre bucăţile de marmură creşteau nişte flori mari şi albe. Rândunica s-a lăsat în jos şi a aşezat-o pe fetiţă pe o petală. Dar ce s-a mai minunat fetiţa! Drept în mijlocul florii şedea un omuleţ, şi era aşa de alb şi de străveziu, parcă ar fi fost de sticlă. Pe cap purta o coroană de aur şi la umeri avea aripi şi nu era mai înalt decât Degeţica. Omuleţul era spiriduşul florii. În fiecare floare era câte un spiriduş sau câte o zână mititică; acesta însă era craiul tuturor.
- Doamne, cât e de frumos! spuse Degeţica rândunicii în şoaptă.
Craiul florilor s-a speriat când a văzut-o pe rândunică, fiindcă faţă de el, aşa de mic şi de gingaş, era ca un vultur uriaş. Când însă a văzut-o pe Degeţica, s-a bucurat grozav; era fata cea mai frumoasă pe care o văzuse vreodată. Repede şi-a luat coroana de aur de pe cap şi i-a pus-o ei; apoi a întrebat-o cum o cheamă şi dacă vrea să-i fie soţie şi crăiasă a florilor. Nu semăna deloc cu feciorul broaştei şi nici cu sobolul cel cu blana neagră. Degeţica i-a răspuns craiului cel frumos că vrea, şi atunci din fiecare floare s-a scoborât câte o doamnă sau câte un domn, şi toţi erau aşa de drăgălaşi că nu-ţi mai luai ochii de la dânşii. Şi fiecare i-a adus Degeţicăi câte un dar; cel mai straşnic din toate darurile a fost o pereche de aripi pe care i le-a adus o muscă mare şi albă. I le-a prins Degeţicăi de spate şi acuma putea şi ea să zboare din floare în floare. Toţi s-au bucurat grozav şi rândunica şedea sus în cuib şi le cânta cum ştia ea mai bine; dar în inima ei era mâhnită, pentru că Degeţica îi era dragă şi n-ar fi vrut să se despartă de ea niciodată.
- Nu trebuie să te mai cheme Degeţica, i-a spus fetiţei craiul florilor. E un nume urât şi tu eşti frumoasă. Avem să-ţi spunem Maia.
- Rămâi cu bine, rămâi cu bine! a spus rândunica şi a plecat în zbor iarăşi înapoi, în Danemarca; acolo îşi avea ea un cuib, chiar la fereastra omului care ştie să spună poveşti frumoase. Şi de la el am aflat toată povestea.
Şi a adus rândunelei apă într-o petală şi rândunica a băut şi i-a povestit cum şi-a zgâriat aripa într-un scai şi de aceea n-a mai putut să zboare repede cum zburau celelalte rândunele, care au plecat departe, departe, în ţările calde. De oboseală, a căzut jos. Mai mult de-atâta nu-şi aducea aminte şi nici nu ştia cum ajunsese aici.
Rândunica a stat toată iarna în boştiură şi Degeţica o-ngrijea şi-i era tare dragă; iar sobolul şi cu şoarecele n-au aflat nimic de asta, şi mai bine că n-au aflat, fiindcă nu puteau s-o sufere pe biata rândunică.
Când a sosit primăvara şi soarele a dezmorţit pământul, rândunica şi-a luat rămas-bun de la Degeţica; fetiţa a destupat gaura din tavan pe care o făcuse sobolul. Soarele a pătruns înăuntru până la ele şi rândunica a întrebat-o pe Degeţica dacă n-ar vrea să vină şi ea; ar lua-o în spate şi ar zbura cu ea până la pădurea cea verde. Degeţica însă s-a gândit că, dacă ea ar pleca, şoarecele cel bătrân care o găzduise ar fi foarte necăjit din cauza asta şi a apus:
- Nu, nu pot.
- Atunci rămâi cu bine, rămâi cu bine, fetiţă drăgălaşă şi bună! a spus rândunica şi a ieşit în zbor afară, la lumina soarelui. Degeţica s-a uitat după ea şi i-au dat lacrimile, pentru că-i era dragă rândunica.
- Cirip, cirip! a început să cânte pasărea şi s-a dus în zbor în pădure. Degeţica era tare necăjită. Nu avea voie să iasă şi ea, să se încălzească la soare. Grâul care fusese semănat pe ogorul de deasupra casei şoricelului a răsărit şi a crescut înalt şi lanul era acum ca o pădure deasă pentru biata fetiţă.
- Vara asta trebuie să-ţi întocmeşti zestrea, i-a spus şoarecele. (Vecinul, sobolul cel urâcios cu blana neagră, o ceruse în căsătorie.) Trebuie să ai de toate, şi lână, şi pânză, să nu-ţi lipsească nimic când te măriţi cu sobolul.
Degeţica a trebuit să se apuce de tors şi şoarecele a tocmit patru omizi care ţeseau zi şi noapte. În fiecare seară venea la ea sobolul şi stăteau de vorbă. Spunea că pe la sfârşitul verii soarele n-are să fie aşa de fierbinte ca acuma, când de dogoarea lui pământul se face tare ca piatra; şi mai spunea că, după ce s-o călători vara, are să se însoare cu Degeţica. Dar Degeţica nu se bucura deloc, fiindcă sobolul era urâcios şi ea nu putea să-l sufere. În fiecare dimineaţă, când răsărea soarele, şi în fiecare seară, când asfinţea, se strecura pe uşă afară şi, când vântul dădea într-o parte spicele şi se putea zări cerul albastru, ea se gândea că afară e frumos şi e lumină. Şi îi era dor de rândunică, prietena ei de astă-primăvară. Dar rândunica nu se zărea nicăieri; de bună seamă că se dusese departe, în pădurea cea frumoasă şi verde.
Când a venit toamna, Degeţica a fost şi ea gata cu zestrea.
- De azi într-o lună e nunta, a spus şoarecele.
Când a auzit asta Degeţica început să plângă şi a spus că nu vrea să se mărite cu sobolul cel urâcios.
- Nu mai tot vorbi degeaba, a spus şoarecele. Să nu fi încăpăţânată, că să ştii că te muşc cu dinţii mei cei albi şi ascuţiţi! Auzi colo! Un bărbat aşa de chipeş! Nici regina nu are o blană aşa de frumoasă ca el! Şi ce bucătărie are! Şi cămara i-i plină de bunătăţi! Mai bine mulţumeşte lui Dumnezeu că ţi-a dat asemenea bărbat!
Şi aşa, iaca, a sosit şi ziua nunţii. Sobolul a venit s-o ia pe Degeţica; de acum înainte va trebui să stea cu dânsul în adâncimile pământului şi să nu mai vadă niciodată soarele, pentru că sobolul nu putea suferi soarele. Biata fată era tare amărâtă; trebuia să-şi ia rămas-bun de la soare pe vecie. Cât şezuse la şoarece, putuse ieşi măcar de la uşă să se uite la soare.
- Rămâi cu bine, soare! spuse ea. Îşi ridică braţele la cer şi făcu câţiva paşi de la uşă mai încolo, fiindcă acuma grâul fusese secerat şi rămăsese numai miriştea. Rămâi cu bine, rămâi cu bine!, rosti ea din nou şi luă în braţe o floricică roşie, o sărută şi îi spuse: Floricică dragă, când o vezi pe rândunică, spune-i rămas-bun de la mine.
- Chiu-chiu-chiu, auzi ea deodată deasupra capului şi, când s-a uitat, ce să vadă? Tocmai rândunica! Mult s-a mai bucurat pasărea când a văzut-o pe fetiţă! Degeţica i-a povestit tot ce i s-a întâmplat, că trebuie să se mărite cu sobolul cel urâcios, că de-acum înainte are să stea într-o hrubă în pământ şi n-are să mai vadă niciodată soarele. Şi, spunând toate acestea, începu să plângă.
- Uite ce, a spus rândunica, acuşi vine iarna şi eu mă duc în ţările calde; nu vrei să vii cu mine? Te iau în spate. Numai să te legi de mine cu cingătoarea; şi aşa scăpăm şi de sobolul cel urâcios şi de hruba lui şi plecăm departe, peste munţi, în ţările calde, unde soarele străluceşte mai tare decât aici şi toată vremea e numai vară şi sunt o mulţime de flori frumoase. Hai cu mine, Degeţică scumpă, tu, care m-ai scăpat de la moarte când zăceam în hrubă!
- Da, vin cu tine, a spus Degeţica şi atunci rândunica a luat-o în spate. Fetiţa şi-a întins picioarele pe aripile păsării, s-a legat strâns cu cingătoarea de-o pană mai tare şi rândunica s-a ridicat în înaltul cerului, peste păduri şi peste ape, sus, deasupra munţilor celor mari, pe care-i veşnic zăpadă. Degeţicăi îi era frig, dar s-a băgat pe sub penele calde ale păsării şi a rămas numai cu capul afară, ca să vadă toate minunăţiile peste care zbura.
Şi au mers tot aşa până au ajuns în ţările calde. Acolo soarele strălucea mult mai tare şi erau o mulţime de podgorii cu struguri galbeni şi negri. Erau păduri de lămâi şi de portocali, mirosea a cimbrişor şi a mentă creaţă şi copiii se jucau şi alergau după fluturi mari, cu aripi pestriţe. Rândunica însă nu s-a oprit şi a mers în zbor mai departe şi locurile erau tot mai frumoase. Şi au mers ele tot aşa până au ajuns la marginea mării albastre; pe ţărm, printre copacii verzi şi frumoşi, se ridica un palat de marmură albă, din vremuri străvechi.
Viţa-de-vie se căţăra pe stâlpii înalţi şi albi şi pe creştetul stâlpilor erau o mulţime de cuiburi de rândunică şi un cuib era chiar al rândunicii care o ducea în spate pe Degeţica.
- Aici stau eu, a spus rândunica. Uite, jos sunt o mulţime de flori; eu am să te aşez pe una din ele şi ai să stai acolo, vrei?
- Da, minunat! a spus Degeţica şi a bătut din palme de bucurie.
Jos era un stâlp alb, din marmură, care se răsturnase şi se spărsese în trei bucăţi; printre bucăţile de marmură creşteau nişte flori mari şi albe. Rândunica s-a lăsat în jos şi a aşezat-o pe fetiţă pe o petală. Dar ce s-a mai minunat fetiţa! Drept în mijlocul florii şedea un omuleţ, şi era aşa de alb şi de străveziu, parcă ar fi fost de sticlă. Pe cap purta o coroană de aur şi la umeri avea aripi şi nu era mai înalt decât Degeţica. Omuleţul era spiriduşul florii. În fiecare floare era câte un spiriduş sau câte o zână mititică; acesta însă era craiul tuturor.
- Doamne, cât e de frumos! spuse Degeţica rândunicii în şoaptă.
Craiul florilor s-a speriat când a văzut-o pe rândunică, fiindcă faţă de el, aşa de mic şi de gingaş, era ca un vultur uriaş. Când însă a văzut-o pe Degeţica, s-a bucurat grozav; era fata cea mai frumoasă pe care o văzuse vreodată. Repede şi-a luat coroana de aur de pe cap şi i-a pus-o ei; apoi a întrebat-o cum o cheamă şi dacă vrea să-i fie soţie şi crăiasă a florilor. Nu semăna deloc cu feciorul broaştei şi nici cu sobolul cel cu blana neagră. Degeţica i-a răspuns craiului cel frumos că vrea, şi atunci din fiecare floare s-a scoborât câte o doamnă sau câte un domn, şi toţi erau aşa de drăgălaşi că nu-ţi mai luai ochii de la dânşii. Şi fiecare i-a adus Degeţicăi câte un dar; cel mai straşnic din toate darurile a fost o pereche de aripi pe care i le-a adus o muscă mare şi albă. I le-a prins Degeţicăi de spate şi acuma putea şi ea să zboare din floare în floare. Toţi s-au bucurat grozav şi rândunica şedea sus în cuib şi le cânta cum ştia ea mai bine; dar în inima ei era mâhnită, pentru că Degeţica îi era dragă şi n-ar fi vrut să se despartă de ea niciodată.
- Nu trebuie să te mai cheme Degeţica, i-a spus fetiţei craiul florilor. E un nume urât şi tu eşti frumoasă. Avem să-ţi spunem Maia.
- Rămâi cu bine, rămâi cu bine! a spus rândunica şi a plecat în zbor iarăşi înapoi, în Danemarca; acolo îşi avea ea un cuib, chiar la fereastra omului care ştie să spună poveşti frumoase. Şi de la el am aflat toată povestea.
POVESTEA URSULUI CAFENIU
de Vladimir Colin
- Ia te uită!... Un urs murdar! strigă o focă, şi toate surorile ei începură să chicotească, să hohotească şi să se prăpădească de râs.
- E mânjit tot!
- De la gheare pân' la bot!
- Vai, vai, ce caraghios!
- Parc-a fost muiat în sos!
- De la gheare pân' la bot!
- Vai, vai, ce caraghios!
- Parc-a fost muiat în sos!
Uite asa radeau focile ,radeau de nu mai puteau. Ursul nostru se uită în jur gata să râdă şi el de ursul cel murdar (pentru că urşii, se ştie, se spală pe dinţi în fiecare dimineaţă şi seară, ba mai fac şi baie) când, spre marea lui mirare, nu văzu niciun urs.
Nu cumva râdeţi de mine? întrebă el supărat.
- Păi de cine, măi Martine?
- Eu sunt curat, spuse şi mai supărat Martin. M-am spălat chiar azi dimineaţă.
- Păi de cine, măi Martine?
- Eu sunt curat, spuse şi mai supărat Martin. M-am spălat chiar azi dimineaţă.
Dar focile nu-l crezură şi râseră mai departe, aşa că bietul urs îşi luă tălpăşiţa, mormăind.
Şi nu merse el cine ştie cât, că se întâlni cu nişte urşi albi.
- Fraţilor! strigă bucuros Martin. Ah! Ce bine-mi pare că vă văd...
- Cine-i urâtul ăsta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreţ un urs alb.
- Ia te uită ce neobrăzare! vorbi un altul.
De ciudă, bietul Martin simţi că-i dau lacrimile.
- Dar bine, fraţilor, nu vedeţi că sunt urs, ca şi voi?
-Urşii cumsecade sunt albi, răspunse primul urs alb, şi fără a-l mai învrednicii cu o privire, toţi urşii albi plecară, legânându-şi îngâmfaţi blănurile.
Şi nu merse el cine ştie cât, că se întâlni cu nişte urşi albi.
- Fraţilor! strigă bucuros Martin. Ah! Ce bine-mi pare că vă văd...
- Cine-i urâtul ăsta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreţ un urs alb.
- Ia te uită ce neobrăzare! vorbi un altul.
De ciudă, bietul Martin simţi că-i dau lacrimile.
- Dar bine, fraţilor, nu vedeţi că sunt urs, ca şi voi?
-Urşii cumsecade sunt albi, răspunse primul urs alb, şi fără a-l mai învrednicii cu o privire, toţi urşii albi plecară, legânându-şi îngâmfaţi blănurile.
Martin se aşeză pe un sloi şi începu să plângă.
- Făcea să bat atâta cale până la pol, ca să găsesc aici numai batjocură? se întreba el. Vai, ce urşi răi trăiesc printre munţii de gheaţă!
- Făcea să bat atâta cale până la pol, ca să găsesc aici numai batjocură? se întreba el. Vai, ce urşi răi trăiesc printre munţii de gheaţă!
Şi cum plângea aşa, un pinguin se apropia încetişor.
- De ce plângi, ursule? întrebă pinguinul.
- Cum să nu plâng, pinguinule, dacă urşii albi mă dispreţuiesc şi râd de mine? Eu sunt cafeniu, la noi toţi urşii sunt cafenii.
Pinguinul era o pasăre tare isteaţă.
- Şi numai pentru atâta lucru plângi? Hai, vino cu mine!
Îl duse pinguinul într-un loc ferit şi, cât ai bate din palme, aduse o bucată de săpun.
- Ia săpuneşte-te bine, de sus şi până jos! îl îndemnă el pe Martin.
- Şi tu? se supără ursul. Le-am spus şi focilor că sunt curat. M-am spălat chiar azi-dimineaţă!
- Nu-i nimic, răspunse pinguinul. Fă-mi mie plăcerea asta....
Bombănind, Martin se muie într-un ochi de apă şi prinse a se săpuni. De mânios ce era se frecă bine, bine, bine, şi - iată - curând toată blana îi era plină de clăbuci albi şistrălucitori.
- Aşa, destul, spuse pinguinul.
Martin lăsă jos săpunul şi voi să se vâre în ochiul de apă, dar pinguinul îl opri.
- Stai! Rămâi aşa!
- De ce plângi, ursule? întrebă pinguinul.
- Cum să nu plâng, pinguinule, dacă urşii albi mă dispreţuiesc şi râd de mine? Eu sunt cafeniu, la noi toţi urşii sunt cafenii.
Pinguinul era o pasăre tare isteaţă.
- Şi numai pentru atâta lucru plângi? Hai, vino cu mine!
Îl duse pinguinul într-un loc ferit şi, cât ai bate din palme, aduse o bucată de săpun.
- Ia săpuneşte-te bine, de sus şi până jos! îl îndemnă el pe Martin.
- Şi tu? se supără ursul. Le-am spus şi focilor că sunt curat. M-am spălat chiar azi-dimineaţă!
- Nu-i nimic, răspunse pinguinul. Fă-mi mie plăcerea asta....
Bombănind, Martin se muie într-un ochi de apă şi prinse a se săpuni. De mânios ce era se frecă bine, bine, bine, şi - iată - curând toată blana îi era plină de clăbuci albi şistrălucitori.
- Aşa, destul, spuse pinguinul.
Martin lăsă jos săpunul şi voi să se vâre în ochiul de apă, dar pinguinul îl opri.
- Stai! Rămâi aşa!
Apoi îl luă de mână şi-l duse în mijlocul urşilor albi.
- Vai, ce urs frumos! strigă un urs alb.
- Ce blană albă! se minună al doilea.
- Şi ce mândru străluceşte în soare! şopti al treilea. Bietul Martin nu mai înţelegea nimic. Dar era atât de bucuros de primirea care i-o făceau urşii albi, că nici nu-şi bătu capul să înţeleagă. Ii mulţumi pin guinului şi rămase printre urşii albi cu care jucă „bâz" şi „baba-oarba", uitând de toate.
- Vai, ce urs frumos! strigă un urs alb.
- Ce blană albă! se minună al doilea.
- Şi ce mândru străluceşte în soare! şopti al treilea. Bietul Martin nu mai înţelegea nimic. Dar era atât de bucuros de primirea care i-o făceau urşii albi, că nici nu-şi bătu capul să înţeleagă. Ii mulţumi pin guinului şi rămase printre urşii albi cu care jucă „bâz" şi „baba-oarba", uitând de toate.
Deodată însă, un munte de gheaţă se apropie de sloiul pe care se jucau.
- Fugiţi! Fugiţi! strigă un pui de urs şi se aruncă în apă, înotând voiniceşte.
- Fugiţi! Fugiţi! strigă un pui de urs şi se aruncă în apă, înotând voiniceşte.
Urşii se opriră din joacă, văzură muntele şi pricepură că se va ciocni de sloiul lor, strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheaţă. Speriaţi, săriră în apă şi se depărtară degrabă, în vreme ce Martin - neobişnuit cu viaţa de la pol- rămase pe sloi. Când înţelese ce primejdie îl paşte voi să sară şi el în apă. Chiar în clipa aceea răsună glasul înspăimântat al unei ursoaice:
- Puiul! Puiul meu!... A rămas pe sloi!
Nici unul dintre urşii care se depărtaseră nu scoase nicio vorbă, nici unul nu cuteza să se întoarcă pe sloi. Martin se repezi şi începu să caute ursuleţul.Îl află pe o movilită de zăpadă şi-l luă în braţe, dar în clipa aceea se auzi un troznet cumplit şi muntele de gheaţă izbi sloiul.Totul pârâia, se prăbuşea, valurile ţâşniră înalte cât muntele. Cu puiul în braţe şi ferindu-l de bucăţile de gheaţă, mari cât o casă, Martin se pomeni în apă. Fusese rănit de suliţele de gheaţă. Dar puiul era nevătămat.
O lespede grea îl împiedica acum pe Martin să iasă la lumină. Cu chiu, cu vai sparse lespedea şi, înotând, se ridică pe un sloi ce plutea, la adăpost de alte primejdii.Mama ursuleţului se repezi să-i mulţumească, dar, când ajunse lângă Martin, încremeni. Şi la fel încremeniră şi ceilalţi urşi albi. Clăbucii de săpun din blana lui Martin se topiseră în apă, şi ursul nostru era din nou cafeniu ...
- Alb sau cafeniu, eşti un urs bun şi viteaz, spuse mama ursuleţului, văzâd cum puiul se prinsese cu lăbuţele de gâtul lui Martin. Îţi mulţumesc...
Niciunul dintre noi n-a cutezat să rămână pe sloi...
- Nu blana îl face pe urs, încuviinţară şi ceilalţi urşi albi, adunându-se în jurul lui Martin şi strângându-i care mai de care laba.
Din ziua aceea, Martin n-a mai fost nevoit să-şi împodobească blana cu clăbuci de săpun (treabă care l-a bucurat straşnic căci săpunul uscat îi pricinuia mâncărimi cumplite şi-l silea să se scarpine cu toate cele zece gheare, ceea ce nu era deloc frumos şi nici plăcut nu era).Cât a rămas printre urşii albi s-a bucurat de cinste şi prietenie, iar când s-a întors acasă a alergat la prietenul meu, care scrie toate poveştile pentru copii, şi a povestit întâmplarea. De atunci mai cântă Martin şi-n ziua de azi:
- Puiul! Puiul meu!... A rămas pe sloi!
Nici unul dintre urşii care se depărtaseră nu scoase nicio vorbă, nici unul nu cuteza să se întoarcă pe sloi. Martin se repezi şi începu să caute ursuleţul.Îl află pe o movilită de zăpadă şi-l luă în braţe, dar în clipa aceea se auzi un troznet cumplit şi muntele de gheaţă izbi sloiul.Totul pârâia, se prăbuşea, valurile ţâşniră înalte cât muntele. Cu puiul în braţe şi ferindu-l de bucăţile de gheaţă, mari cât o casă, Martin se pomeni în apă. Fusese rănit de suliţele de gheaţă. Dar puiul era nevătămat.
O lespede grea îl împiedica acum pe Martin să iasă la lumină. Cu chiu, cu vai sparse lespedea şi, înotând, se ridică pe un sloi ce plutea, la adăpost de alte primejdii.Mama ursuleţului se repezi să-i mulţumească, dar, când ajunse lângă Martin, încremeni. Şi la fel încremeniră şi ceilalţi urşi albi. Clăbucii de săpun din blana lui Martin se topiseră în apă, şi ursul nostru era din nou cafeniu ...
- Alb sau cafeniu, eşti un urs bun şi viteaz, spuse mama ursuleţului, văzâd cum puiul se prinsese cu lăbuţele de gâtul lui Martin. Îţi mulţumesc...
Niciunul dintre noi n-a cutezat să rămână pe sloi...
- Nu blana îl face pe urs, încuviinţară şi ceilalţi urşi albi, adunându-se în jurul lui Martin şi strângându-i care mai de care laba.
Din ziua aceea, Martin n-a mai fost nevoit să-şi împodobească blana cu clăbuci de săpun (treabă care l-a bucurat straşnic căci săpunul uscat îi pricinuia mâncărimi cumplite şi-l silea să se scarpine cu toate cele zece gheare, ceea ce nu era deloc frumos şi nici plăcut nu era).Cât a rămas printre urşii albi s-a bucurat de cinste şi prietenie, iar când s-a întors acasă a alergat la prietenul meu, care scrie toate poveştile pentru copii, şi a povestit întâmplarea. De atunci mai cântă Martin şi-n ziua de azi:
Crezi că-mi pasă că te ştiu
Negru, alb sau cafeniu?
Inima să-ţi fie dreaptă.
Eu te judec după faptă!
Negru, alb sau cafeniu?
Inima să-ţi fie dreaptă.
Eu te judec după faptă!
POVESTEA MAGARUSULUI
INCAPATANAT
- Nu vreau!
Dacă îl ruga să vină la masă:
Dacă îl ruga să vină la masă:
-Nu vreau!
Dacă îl trimitea la opt seara la culcare:
-Nu vreau!
Orice l-ar fi rugat, el răspundea numai şi numai:
Dacă îl trimitea la opt seara la culcare:
-Nu vreau!
Orice l-ar fi rugat, el răspundea numai şi numai:
-Nu vreau!
Într-o zi plecă mama lui de acasă.
-Măgăruşul meu – îi spuse mama – aşteaptă-mă cuminte şi...
-Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!
Dar, dacă văzu că rămăsese singur în casă, se potoli. Se uita în sus şi în jos şi se plictisea de moarte .
-Măgăruşul meu – îi spuse mama – aşteaptă-mă cuminte şi...
-Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!
Dar, dacă văzu că rămăsese singur în casă, se potoli. Se uita în sus şi în jos şi se plictisea de moarte .
-Măgăruşule – spuse atunci un şoricel, scoţându-şi nasul din gaura lui – hai să ne jucăm!
-Nu vreau!
-Bine... şi şoricelul se trase îndărăt.
Măgăruşul avea chef de joacă şi-i păru rău că-l luase gura pe dinainte, dar ce mai putea face?
De necaz strigă din nou cât putu de tare:
De necaz strigă din nou cât putu de tare:
-Nu vreau!nu vreau!
Şi atunci – minune! Peretele se despică, şi din perete ieşi un moşneag încruntat , cu un nas stramb,ochi si gura stramba.Peretele se închise apoi la loc.
-Pleacă de aici! Strigă măgăruşul. Urâtule, nu te iubesc...Pleacă!
Dar moşneagul îşi strâmbă parcă şi mai tare nasul, ochii şi gura mârâind cu un glas gros şi dogit:
-Nu vreau!
-Tu? Strigă măgăruşul. Eu, eu nu vreau, nu tu! Numai eu am voie să spun Nu vreau...
Moşneagul râse strâmb, cu hohote care făcură să tremure încăperea.-Eu sunt Moş Nu – Vreau. M-ai chemat de atâtea ori, că-n sfârşit, iată, am venit! -Ei, de ce taci?
De astă dată măgăruşul o cam sfeclise.
Moşneagul râse strâmb, cu hohote care făcură să tremure încăperea.-Eu sunt Moş Nu – Vreau. M-ai chemat de atâtea ori, că-n sfârşit, iată, am venit! -Ei, de ce taci?
De astă dată măgăruşul o cam sfeclise.
-Eu...eu nu te-am chemat, bolborosi el. Da de unde? Ţi s-a părut... Pleacă, moşule....Vezi-ţi de drum!.
-Nu vreau! Răspunse însă Moş Nu – Vreau.
Speriat, măgăruşul o luă la fugă prin odaie. Se aruncă asupra uşii s-o deschidă.
-Deschide-te odată! îi porunci el înciudat şi uşa răspunse liniştită:
-Nu vreau!
-Nu vreau!
Şi mai speriat, măgăruşul alergă la fereastră. O zgâlţâi dar fereastra nu se deschise.
-Deschide-te, fereastră. Te rog....
-Nu vreau! răspunse fereastra.
Atunci măgăruşul se aşeză pe duşumele şi începu să plângă.
-Ei, de ce taci? spuse din nou Moş Nu – Vreau, care stătuse liniştit şi-l privise cât alergase prin incapere.
Dar măgăruşul plângea mai departe şi lacrimile-i picurau pe duşumele.
-Nu vreau! Strigară în clipa aceea duşumelele şi-ncepură să se mişte, să sară, încercând să scape de magarus.
Tremurând, acesta se urcă pe masă, dar masa rosti supărată:
-Nu vreau!
Măgăruşul nu mai ştia ce să facă. Era la capătul puterilor, şi atunci, istovitse trânti pe pat.-Nu vreau! Strigă însă şi patul, aşa că măgăruşul rămase în picioare, aruncând priviri inspaimantate in jur.
-Ei, de ce taci? Întrebă pentru a treia oară Moş Nu – Vreau.
Dar în clipa aceea se auziră nişte paşi în faţa uşii. Moş Nu – Vreau se repezi spre peretele care se despică şi-l lăsăs să treacă, lipindu-se apoi în urma lui, de parcă nu s-ar fi despicat niciodată .
-Mămico! Strigă fericit măgăruşul. Mămică, ce bine c-ai venit!
Mama intră în odaie şi-l întrebă mirată:
-Ce-i, dragul meu?
-Ştii, răspunse el, vreau...vreau să cumpăr scaieţi, vreau să mă culc la opt, vreau să manânc, vreau...vreau tot...Tot, mămico! Din ziua aceea, măgăruşul nu-l mai văzu niciodată pe Moş Nu – Vreau, cel cu nas strâmb, cu
ochi şi gură strâmbă... Şi, pentru ca nimeni să nu mai păţească ce-a păţit el, s-a dus măgăruşul într-un suflet la prietenul meu ,care a scris toate povestile pentru copii ,si ia spus patania lui intocmai.Urâtă păţanie, dragii mei!
ochi şi gură strâmbă... Şi, pentru ca nimeni să nu mai păţească ce-a păţit el, s-a dus măgăruşul într-un suflet la prietenul meu ,care a scris toate povestile pentru copii ,si ia spus patania lui intocmai.Urâtă păţanie, dragii mei!
SCUFITA ROSIE
de Fratii Grimm
- Scufiţă Roşie, ia bagă-n coşuleţ bucata asta de cozonac şi sticla asta cu vin şi du-le bunicii, că e bolnavă şi slăbită şi bunătăţile astea o să-i ajute să-şi mai vină în puteri. Da' vezi de pleacă mai înainte de-a se lăsa zăpuşeala şi caută de mergi frumos şi să nu te abaţi din drum; altfel, cine ştie, de alergi, ai putea să cazi şi să spargi sticla şi atunci bunicuţa cu ce o să se mai aleagă? Iar când o fi să intri în casă, nu uita să-i dai bunicii "bună dimineaţa" şi vezi să nu înceapă a-ţi umbla ochii prin toate ungherele!
- Aşa am să fac! îi făgădui Scufiţa Roşie şi-şi luă rămas bun la plecare.
Bunica locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. Şi de cum intră Scufiţa Roşie în rariştea codrului, numai ce-i ieşi înainte lupul. Dar Scufiţa Roşie nu ştia ce lighioană rea e lupul şi nu se temu defel când îl văzu.
- Bună ziua, Scufiţă Roşie! îi zise el.
- Mulţumesc frumos, lupule.
- Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie?
- Ia, până la bunicuţa!
- Şi ce duci acolo, sub şorţ?
- Cozonac şi vin. Mama a făcut ieri cozonac şi-i duc niţeluş şi bunicii, care-i bolnavă şi slăbită, să mănânce şi ea, ca să-şi mai vină în puteri.
- Da' unde şade bunică-ta, Scufiţă Roşie?
- Mulţumesc frumos, lupule.
- Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie?
- Ia, până la bunicuţa!
- Şi ce duci acolo, sub şorţ?
- Cozonac şi vin. Mama a făcut ieri cozonac şi-i duc niţeluş şi bunicii, care-i bolnavă şi slăbită, să mănânce şi ea, ca să-şi mai vină în puteri.
- Da' unde şade bunică-ta, Scufiţă Roşie?
- Colo în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai şi dat de casa ei, iar ceva mai la vale e alunişul, pe care doar îl ştii! îi răspunse Scufiţa Roşie.
Lupul îşi zise în sinea lui: "Fragedă-i fetiţa asta! Ce mai îmbucătură pe cinste ar fi, zău aşa! Cu mult mai gustoasă decât baba! Da' e vorba că trebuie să fiu şiret şi să ticluiesc în aşa fel lucrurile ca să pun mâna pe amândouă"...
Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufiţa Roşie şi apoi începu să-i spună cu glas mieros:
- Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Şi tu nici nu le iei în seamă măcar... Şi mie mi se pare că n-auzi nici ce dulce cântă păsărelele! Atât de serioasă păşeşti pe drum, de parcă te-ai duce la şcoală. Şi e atât de plăcut să hoinăreşti şi să zburzi prin pădure; e atâta veselie!
Scufiţa Roşie ridică privirea şi când văzu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, când privi mai cu luare-aminte la florile frumoase care creşteau pretutindeni, îşi spuse în sinea ei:
"Mare bucurie i-aş face bunicii dacă i-aş duce şi-un buchet de flori proaspete! E atât de dimineaţă, că nu mi-e teamă c-am să întârzii!" Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar îndată i se părea că puţin mai încolo îi zâmbeşte o floare şi mai ochioasă; alerga într-acolo şi, tot culegând margarete şi clopoţei, se pierdea tot mai mult în adâncul codrului. În ăst timp însă, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă:
- Cine-i acolo?
- Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă cu vin. Dar deschide uşa, bunicuţo!
- Apasă pe clanţă şi intră! răspunse bunica, că eu mă simt slăbită şi nu mă pot da jos din pat.
Lupul apăsă pe clanţă, deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi puse pe cap scufiţa, se culcă în pat şi trase perdelele.
În vremea asta, Scufiţa Roşie culesese atâtea flori, că abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti de bunica şi porni degrabă spre căscioara din pădure. Şi nu mică îi fu mirarea când văzu uşa data de perete.
De îndată ce intră în odaie, o cuprinse neliniştea; totul i se părea atât de ciudat, încât îşi spuse: "Vai, Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e aşa de frică? Că doar altădată mă simţeam atât de bine la bunicuţa!"
Şi fără să mai aştepte, strigă:
- Bună dimineaţa!
Dar nu primi nici un răspuns.Scufiţa Roşie se apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o parte. Bunicuţa stătea întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi, şi avea o înfăţişare atât de ciudată, încât fetiţa întrebă:
- Vai, bunicuţo, da' de ce ai urechi atât de mari?
- Ca să te pot auzi mai bine.
- Vai, bunicuţo, da' de ce ai ochi atât de mari?
- Ca să te pot vedea mai bine.
- Vai, bunicuţo, da' de ce ai mâini atât de mari?
- Ca să te pot apuca mai bine.
- Da', bunicuţo, de ce ai o coşcogeamite gura?
- Ca să te pot înghiţi mai bine.
N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat şi-o înghiţi pe biata Scufiţa Roşie.
După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi, prinzându-l somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii. Şi se întâmplă ca tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vânător. Auzi el horcăiturile şi-şi spuse:
"Bre, da' tare mai sforăie bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?" Intră în casă şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit acolo.
- Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân! izbucni vânătorul. De când te caut!
Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte: "Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână? Poate c-aş mai putea s-o scap!" Aşa că nu mai trase, ci, luând o foarfecă, începu să taie burta lupului adormit. Abia apucase să facă vreo două-trei tăieturi, că se şi văzu strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei şi când mai făcu o tăietură, fetiţa sări afară şi strigă:
- Vai, ce spaimă am tras! Ce întuneric era în burta lupului! După aceea au scos-o afară şi pe bunică. Era încă în viaţă, dar abia mai răsufla. Scufiţa Roşie adună în grabă nişte pietroaie şi toţi trei umplură cu ele burta lupului.
Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât de greu, că dihania se prăbuşi la pământ şi dădu ortul popii.
Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mâncă cozonacul şi bău vinul pe care-1 aduse fetiţa şi pe dată se înzdrăveni. Iar Scufiţa Roşie gândi în sinea ei, parcă mustrându-se: "De-aci înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele mamei!"
- Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Şi tu nici nu le iei în seamă măcar... Şi mie mi se pare că n-auzi nici ce dulce cântă păsărelele! Atât de serioasă păşeşti pe drum, de parcă te-ai duce la şcoală. Şi e atât de plăcut să hoinăreşti şi să zburzi prin pădure; e atâta veselie!
Scufiţa Roşie ridică privirea şi când văzu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, când privi mai cu luare-aminte la florile frumoase care creşteau pretutindeni, îşi spuse în sinea ei:
"Mare bucurie i-aş face bunicii dacă i-aş duce şi-un buchet de flori proaspete! E atât de dimineaţă, că nu mi-e teamă c-am să întârzii!" Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar îndată i se părea că puţin mai încolo îi zâmbeşte o floare şi mai ochioasă; alerga într-acolo şi, tot culegând margarete şi clopoţei, se pierdea tot mai mult în adâncul codrului. În ăst timp însă, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă:
- Cine-i acolo?
- Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă cu vin. Dar deschide uşa, bunicuţo!
- Apasă pe clanţă şi intră! răspunse bunica, că eu mă simt slăbită şi nu mă pot da jos din pat.
Lupul apăsă pe clanţă, deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi puse pe cap scufiţa, se culcă în pat şi trase perdelele.
În vremea asta, Scufiţa Roşie culesese atâtea flori, că abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti de bunica şi porni degrabă spre căscioara din pădure. Şi nu mică îi fu mirarea când văzu uşa data de perete.
De îndată ce intră în odaie, o cuprinse neliniştea; totul i se părea atât de ciudat, încât îşi spuse: "Vai, Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e aşa de frică? Că doar altădată mă simţeam atât de bine la bunicuţa!"
Şi fără să mai aştepte, strigă:
- Bună dimineaţa!
Dar nu primi nici un răspuns.Scufiţa Roşie se apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o parte. Bunicuţa stătea întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi, şi avea o înfăţişare atât de ciudată, încât fetiţa întrebă:
- Vai, bunicuţo, da' de ce ai urechi atât de mari?
- Ca să te pot auzi mai bine.
- Vai, bunicuţo, da' de ce ai ochi atât de mari?
- Ca să te pot vedea mai bine.
- Vai, bunicuţo, da' de ce ai mâini atât de mari?
- Ca să te pot apuca mai bine.
- Da', bunicuţo, de ce ai o coşcogeamite gura?
- Ca să te pot înghiţi mai bine.
N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat şi-o înghiţi pe biata Scufiţa Roşie.
După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi, prinzându-l somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii. Şi se întâmplă ca tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vânător. Auzi el horcăiturile şi-şi spuse:
"Bre, da' tare mai sforăie bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?" Intră în casă şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit acolo.
- Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân! izbucni vânătorul. De când te caut!
Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte: "Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână? Poate c-aş mai putea s-o scap!" Aşa că nu mai trase, ci, luând o foarfecă, începu să taie burta lupului adormit. Abia apucase să facă vreo două-trei tăieturi, că se şi văzu strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei şi când mai făcu o tăietură, fetiţa sări afară şi strigă:
- Vai, ce spaimă am tras! Ce întuneric era în burta lupului! După aceea au scos-o afară şi pe bunică. Era încă în viaţă, dar abia mai răsufla. Scufiţa Roşie adună în grabă nişte pietroaie şi toţi trei umplură cu ele burta lupului.
Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât de greu, că dihania se prăbuşi la pământ şi dădu ortul popii.
Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mâncă cozonacul şi bău vinul pe care-1 aduse fetiţa şi pe dată se înzdrăveni. Iar Scufiţa Roşie gândi în sinea ei, parcă mustrându-se: "De-aci înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele mamei!"
ZBORUL MERISORULUI PE
LUNA
A fost odata ca niciodata, ca de nu ar fi nu s-ar povesti..A fost odata un mar mare si rosu si tare bosumflat.care statea toata ziulica pe creanguta lui si nu raspundea la salut,nu spunea nici o vorbulita,nici macar cand primele raze ale diminetii ii gadilau frunzulitele in chip de blandete nu reusea sa zambeasca.
Isi facuse in partea stanga ,acolo unde era inimioara o usita si de acolo inima lui aurie admira campul,dar era si tacuta,chiar si atunci cand o saruta vantul cald al verii si ii canta melodii de pe taramuri indepartate... Doar batea si atat. Si asa, zilele verii treceau incet, incet, abia tarandu-se peste potecile taiate adanc in camp.
Toate durau de pe vremea cand deasupra pomisorului se inaltase un curcubeu atat de frumos in cat meriorului i se taiase rasuflarea din prima clipa.Ce nu facuse merisorul pentru a-i cuceri atentia? Ii vorbise zile intregi, ii povestise despre florile campului, despre cantecul privighetorilor, despre noptile cu greieri si despre cat de cald straluceste roua in primele raze ale diminetii, ii zugravise ploaia si formele norilor care se jucau de-a corabiile scaldandu-se in marile cerului... Ii cantase triluri invatate de la ciocarliile care salutau prima geana a zorilor... Ba chiar se straduise sa fie in fiecare zi el insusi mai rotund, mai rosu, iar inimioara sa-i bata mai armonic, mai cald... Totul fusese in zadar. Curcubeul nu raspundea. Parea ca nu aude, nu vede, nu simte, parea ca nici nu stie ca acolo, la picioarele lui, un merisor rosu ii povestea toate tainele inimioarei. El doar rasarea in acelasi loc in fiecare dimineata, si atat.
Vazand una ca asta ,merisorul cazuse in mutenie si deznadejde .Nu mai vorbea nimanui,nu mai zambea nimanui doar isi lasa inimioara sa priveasca peste campurile verzi si inmiresmate. Pana in dimineata aceea ,cand pe drum se ivi ,ca din intamplare,un strain cu strai domnesc si zambet in privire, care purta cu sine o chitara. Nu era tanar, dar nici batran, iar zambetul din ochii sai se opri invaluind cald inimioara marului in culori parca rupte din curcubeul de deasupra.
-Frumos esti merisorule,iar inima ta pulseaza calda .Dar de ce nu te scalzi in lumina curcubeului ?doar caldul albastru lipseste straluciri tale.Strainul parca nici nu isi miscase buzele . Ii vorbise cu inima si cu privirea lui, dar cu toate acestea, merisorul cel rosu ar fi putut sa jure ca auzise o voce in care se impleteau cald acordurile violei cu susurul argintiu al izvoarelor de munte. Se inrosi mai tare si, abia soptit, spuse strainului:
- Albastrul rataceste atat de sus si atat de departe, uneori simt ca il pot atinge, alteori parca se indeparteaza si mi-e dor! Straine, straine, inima mea ar fi calda, caci soarele ma mangaie cu drag si vantul imi mangaie obrazul, dar vezi... curcubeul nu ma iubeste.
Strainul zambi parca si mai cald, apoi rosti, in acelasi fel, vorbindu-i cu sufletul si privirea:
Strainul zambi parca si mai cald, apoi rosti, in acelasi fel, vorbindu-i cu sufletul si privirea:
- Dar de ce crezi tu ca in fiecare zi alege sa rasara aici, langa inima ta?
- Ai dreptate, straine, nici lipsa ploii nu ma poate duce departe de merisor. Cobor tot mai jos si-l mangai in roua diminetii cu atata iubire..
Merisorul se intoarse uimit pe codita care il lega de crenguta copacului, cu inima catre imensa esarfa din matase diafana care acum se rasucise, la randul sau, cumva, sub forma unui zambet.
-E glasul tau ,straine,sau curcubeul meu drag mi-a vorbit pentru prima oara?abia indrazni sa sopteasca.
Curcubeul isi infiora culorile, tremurator si se scufunda din nou in tacere Merisorul se intrista la loc si se rasuci pe codita catre strain.
-Ce se intampla ?de ce tace iar?
Merisorule, spuse strainul in timp ce in ochi i se invapaiau culorile, curcubeul poate vorbi numai dupa o ploaie cu soare. Doar foarte rar poate sa faca un efort atat de mare incat sa spuna cateva vorbe daca nu a mai plouat de mult... El vine in fiecare zi de drag, dar nu poate vorbi decat uneori, cand ploua.
Merisoril isi tremura frunzulitele:
- Straine, cum fac sa ploua cu soare?
- Este in puterea ta sa gasesti cele mai potrivite cuvinte... Nu uita, nu uita, tu, merisorule, esti prieten cu soarele, cu norii si cu vantul, ei te asculta! Vorbeste-le!
- Ai idee cat timp nu le-am zambit straine?
- Oare sunt zile? Ani? Secole? Ce conteaza? E o vara vesnica, o vara in afara timpului.
- O zi in care n-am zambit e o zi pierduta.
Ziua inca nu s-a terminat. Nu uita, merisorule, este in puterea ta, zambetul si cel mai potrivit cuvant, ca doar TU esti miezul invapaiat al Universului!
- Eu? Sunt asa mic... Ai vazut campul?
- Si samanta acestui copac a fost mica, atat de mica incat abia se vedea cu ochiul liber!
-Copacul a fost mic?O sa fiu cat el?
- Intr-o zi o sa fii o intreaga livada plina de aroma si de cantec!
- Eu? E o taina asa mare in inima aceasta a mea? Eu o tineam sa nu bata...
In fiecare inima este ascunsa cea mai mare si mai frumoasa taina a Universului.
- Adica... daca ai inima esti o taina in Univers?
- Daca ai o inima, esti o taina, ascunzi o taina si poti naste o taina ca un intreg Univers.
- Dar eu stiu atat de putine! Uite, habar n-aveam ca ma iubeste curcubeul!
De aceea sunt eu aici, zambi strainul. Ti-a sosit timpul sa afli ca esti mai mult decat ceea ce ai crezut ca esti.
- Dar cine esti straine? Si de ce ai ales sa-mi arati mie calea?
- Eu sunt cel ales sa ii arat calea celui ales.
- Ciudata vorba ai. Am aflat ca noi suntem asa mici... Inca putin si inima noastra va inceta sa bata. Tu-mi vorbesti de livezi...
- Niciodata o inima nu inceteaza sa bata atunci cand inceteaza sa bata.
- Pentru asta trebuie sa bata in altceva. As putea darui curcubeului inima mea?
- Inima ta este deja daruita curcubeului. Dar pentru a fi impliniti si pentru ca in Univers sa se nasca o livada, trebuie sa ploua cu soare, zambi strainul.
- Si crezi ca va bate acolo sus? Ca se va revarsa in stropii aceia calzi?
- Se va revarsa in stropii aceia, va hrani pamantul, iar pamantul va rodi. Dar numai din iubirea voastra implinita.
- Straine, ce sa spun soarelui sa incalzeasca ploaia?
Strainul zambi din nou, pentru ultima oara.
Cauta adanc in tine, vei sti sa gasesti vorbele magice! E timpul sa imi iau ramas bun, menirea mea s-a implinit! ma voi intoarce la locul meu, acolo unde cerul saruta pamantul in fiecare dimineata.
-Straine tu esti visul meu. Esti Trubadurul! Singurul care stie privi prin usita spre inima.
- Uneori cele mai frumoase vise se intrupeaza pentru a saruta inimile.
- Am sa-ti daruiesc cel mai frumos zambet cand vor inflorii merii mei!
- Iar eu am sa stiu ca este de la cel mai frumos merisor indragostit din miezul universului.
Daaaa! Ai sa stii! - si spunand aceasta merisorul se intoarse spre soare rugandu-l:
- Soare, soare minunat,
al luminii imparat,
stiu ca sunt morocanos
si la vorba cam sfios,
dar te rog asculta-mi gandul,
pentru-a inflori pamantul,
vreau o ploaie luminoasa
si iubirea mai frumoasa!
Soarele mangaie cu razele sale calde obrajii rosii ai merisorului si raspunse:
- As ploua de as putea, dar imi pare rau, dragul meu merisor, pentru asta trebuie sa vorbesti cu norisorii pufosi de vara... cand vor fi aici, am sa implinesc menirea!
Merisorul se facu rosu-rosu de bucurie si usita lui atat de morocanoasa se deschise larg si o inima aurie se auzi batand armonic in tot Universul. Se intoarse spre primul norisor si-l ruga:
- Norisor dragut, pufos,
si la inima frumos,
cerne rogu-te o ploaie
tot pamantul sa-l inmoaie
din iubire si din har,
sa aducem vietii dar
stii, eu ca un bleg ce sunt
m-am indragostit curand
de frumosul curcubeu
ce ma mangaie mereu!
Ii zambi norisorul dragalas, isi scutura o data pletele bogate si, ca din senin, incepu o mandrete de ploaie poleita de razele de aur ale soarelui surazator. Si cat era campul de larg se intinse o mandrete de curcubeu clar si colorat care cobori si inunda totul in cele mai frumoase nuante, nemaivazute, alaturi de cel mai frumos cantec auzit vreodata.
Mrisorul fermecat si inima lui batea atat de tare incat nimic, dar absolut nimic nu o mai putea tine in piept. Si din marea de lumina revarsata peste camp, dintr-o data... prinsera a capata contur doua umbre. Soarele si norisorii le admirau dansand imbratisate pe bolta si intreg Universul radea de fericire la nasterea atat de calda si de pura a vietii.Campul zambea fericit. Undeva se nastea o livada, iar prin mijlocul ei trecea o potecuta mica si frumoasa pe care mereu avea sa paseasca un strain cu o chitara in mana... Dar numai atunci cand soarele, luna si stelele ii vor spune ca este timpul, sau poate cand un alt merisor bosumflat, cu o usita mica in partea stanga, se va indragosti de un curcubeu.
Merisorul se intoarse uimit pe codita care il lega de crenguta copacului, cu inima catre imensa esarfa din matase diafana care acum se rasucise, la randul sau, cumva, sub forma unui zambet.
-E glasul tau ,straine,sau curcubeul meu drag mi-a vorbit pentru prima oara?abia indrazni sa sopteasca.
Curcubeul isi infiora culorile, tremurator si se scufunda din nou in tacere Merisorul se intrista la loc si se rasuci pe codita catre strain.
-Ce se intampla ?de ce tace iar?
Merisorule, spuse strainul in timp ce in ochi i se invapaiau culorile, curcubeul poate vorbi numai dupa o ploaie cu soare. Doar foarte rar poate sa faca un efort atat de mare incat sa spuna cateva vorbe daca nu a mai plouat de mult... El vine in fiecare zi de drag, dar nu poate vorbi decat uneori, cand ploua.
Merisoril isi tremura frunzulitele:
- Straine, cum fac sa ploua cu soare?
- Este in puterea ta sa gasesti cele mai potrivite cuvinte... Nu uita, nu uita, tu, merisorule, esti prieten cu soarele, cu norii si cu vantul, ei te asculta! Vorbeste-le!
- Ai idee cat timp nu le-am zambit straine?
- Oare sunt zile? Ani? Secole? Ce conteaza? E o vara vesnica, o vara in afara timpului.
- O zi in care n-am zambit e o zi pierduta.
Ziua inca nu s-a terminat. Nu uita, merisorule, este in puterea ta, zambetul si cel mai potrivit cuvant, ca doar TU esti miezul invapaiat al Universului!
- Eu? Sunt asa mic... Ai vazut campul?
- Si samanta acestui copac a fost mica, atat de mica incat abia se vedea cu ochiul liber!
-Copacul a fost mic?O sa fiu cat el?
- Intr-o zi o sa fii o intreaga livada plina de aroma si de cantec!
- Eu? E o taina asa mare in inima aceasta a mea? Eu o tineam sa nu bata...
In fiecare inima este ascunsa cea mai mare si mai frumoasa taina a Universului.
- Adica... daca ai inima esti o taina in Univers?
- Daca ai o inima, esti o taina, ascunzi o taina si poti naste o taina ca un intreg Univers.
- Dar eu stiu atat de putine! Uite, habar n-aveam ca ma iubeste curcubeul!
De aceea sunt eu aici, zambi strainul. Ti-a sosit timpul sa afli ca esti mai mult decat ceea ce ai crezut ca esti.
- Dar cine esti straine? Si de ce ai ales sa-mi arati mie calea?
- Eu sunt cel ales sa ii arat calea celui ales.
- Ciudata vorba ai. Am aflat ca noi suntem asa mici... Inca putin si inima noastra va inceta sa bata. Tu-mi vorbesti de livezi...
- Niciodata o inima nu inceteaza sa bata atunci cand inceteaza sa bata.
- Pentru asta trebuie sa bata in altceva. As putea darui curcubeului inima mea?
- Inima ta este deja daruita curcubeului. Dar pentru a fi impliniti si pentru ca in Univers sa se nasca o livada, trebuie sa ploua cu soare, zambi strainul.
- Si crezi ca va bate acolo sus? Ca se va revarsa in stropii aceia calzi?
- Se va revarsa in stropii aceia, va hrani pamantul, iar pamantul va rodi. Dar numai din iubirea voastra implinita.
- Straine, ce sa spun soarelui sa incalzeasca ploaia?
Strainul zambi din nou, pentru ultima oara.
Cauta adanc in tine, vei sti sa gasesti vorbele magice! E timpul sa imi iau ramas bun, menirea mea s-a implinit! ma voi intoarce la locul meu, acolo unde cerul saruta pamantul in fiecare dimineata.
-Straine tu esti visul meu. Esti Trubadurul! Singurul care stie privi prin usita spre inima.
- Uneori cele mai frumoase vise se intrupeaza pentru a saruta inimile.
- Am sa-ti daruiesc cel mai frumos zambet cand vor inflorii merii mei!
- Iar eu am sa stiu ca este de la cel mai frumos merisor indragostit din miezul universului.
Daaaa! Ai sa stii! - si spunand aceasta merisorul se intoarse spre soare rugandu-l:
- Soare, soare minunat,
al luminii imparat,
stiu ca sunt morocanos
si la vorba cam sfios,
dar te rog asculta-mi gandul,
pentru-a inflori pamantul,
vreau o ploaie luminoasa
si iubirea mai frumoasa!
Soarele mangaie cu razele sale calde obrajii rosii ai merisorului si raspunse:
- As ploua de as putea, dar imi pare rau, dragul meu merisor, pentru asta trebuie sa vorbesti cu norisorii pufosi de vara... cand vor fi aici, am sa implinesc menirea!
Merisorul se facu rosu-rosu de bucurie si usita lui atat de morocanoasa se deschise larg si o inima aurie se auzi batand armonic in tot Universul. Se intoarse spre primul norisor si-l ruga:
- Norisor dragut, pufos,
si la inima frumos,
cerne rogu-te o ploaie
tot pamantul sa-l inmoaie
din iubire si din har,
sa aducem vietii dar
stii, eu ca un bleg ce sunt
m-am indragostit curand
de frumosul curcubeu
ce ma mangaie mereu!
Ii zambi norisorul dragalas, isi scutura o data pletele bogate si, ca din senin, incepu o mandrete de ploaie poleita de razele de aur ale soarelui surazator. Si cat era campul de larg se intinse o mandrete de curcubeu clar si colorat care cobori si inunda totul in cele mai frumoase nuante, nemaivazute, alaturi de cel mai frumos cantec auzit vreodata.
Mrisorul fermecat si inima lui batea atat de tare incat nimic, dar absolut nimic nu o mai putea tine in piept. Si din marea de lumina revarsata peste camp, dintr-o data... prinsera a capata contur doua umbre. Soarele si norisorii le admirau dansand imbratisate pe bolta si intreg Universul radea de fericire la nasterea atat de calda si de pura a vietii.Campul zambea fericit. Undeva se nastea o livada, iar prin mijlocul ei trecea o potecuta mica si frumoasa pe care mereu avea sa paseasca un strain cu o chitara in mana... Dar numai atunci cand soarele, luna si stelele ii vor spune ca este timpul, sau poate cand un alt merisor bosumflat, cu o usita mica in partea stanga, se va indragosti de un curcubeu.
FETITA CU CHIBRITURILE
de Hans Christian
Andersen
Cum mainile ii inghetasera ,se gandi sa aprinda un chibrit.La lumina lui,fetita vazu o soba mare in care ardea un foc zdravan.Intinse picioarele,sa le incalzeasca,dar chibritul se stinse si soba a disparut.
Fetita aprinse alt chibrit.In lumina ce cadea pe zidul din fata ei,ea vazu o odae.Masa era acoperita cu o fata alba si erau pe ea multe farfurii de portelen stralucitor.In mijloc se afla o gasca fripta,abia scoasa din cuptor.Tocmai cand gasca sarii din farfurie si se indreapta spre fetita,chibritul se stinse.
Aprinse iar un chibrit.Acum vazu un pom de Craciun,frumos impodobit,cu lumanarile aprinse.Cand se stinse chibritul vazu ca erau stelele pe cer.Una cazu si fetita stia ca atunci moare cineva si sufletul i se urca la cer.Asa ii spusese bunica ei,care murise.
Mai aprinse un chibrit si o vazuse chear pe bunica.Stia ca o sa dispara si ea cand se va stinge chibritul.Fetita cu chibrituri ii striga sa o ia si pe ea si aprinse unul dupa altul toate chibriturile ,ca sa nu dispara .In lumina lor ,bunica a luat-o in brate si s-a inaltat cu ea la cer.
A doua zi de dimineata oamenii gasira trupul fetitei moarte ,cu zambetul pe fata.In jurul ei erau chibriturile arse .O compatimira,fara sa stie ce lumina si ce bucurie ii adusese ei Anul Nou.
UNDE A ZBURAT RANDUNICA
de Titi Constantinescu
Cand s-a trezit Cip-Cirip, un vant rece batea, care legana frunzele copacilor si tufele macesilor…
Soarele nici nu rasarise inca si vrabiuta Cip-Cirip isi lua zborul spre prietena ei, randunica:
“ O sa zburam amandoua, pana la iaz si o sa facem baie impreuna”, se gandea pe drum vrabiuta, bucuroasa. “ Ea in apa, eu in nisip”.
Casuta randunicii era sub streasina unei case, sus, sus de tot!
Cip-cirip-cirip! facu vrabiuta, ceea ce pe limba vrabiilor insemna:
“ Vecinica,
Randunica
Iesi afara
Surioara…
Nu-i nici cald si nu-i nici soare,
Dar e bine de plimbare…”
A stat vrabiuta, a mai strigat o data, de doua ori, apoi, sfar… a zburat spre padure.
Frunzele copacilor incepusera sa se ingalbeneasca si firele de iarba nu mai erau verzi. Vrabiuta simtea ca e mai frig decat ieri, dar nu prea intelegea de ce…
Si cum zbura ea, asa, mai aproape de pamant, numai ce-o vazu pe furnica. Aceasta ducea spre un musuroi un miez de paine mai mare decat doua furnici la un loc!
Vrabiuta se apropie de ea si ciripi:
“ Cip-cirip, sora furnica,
N-ai vazut pe randunica?”
Dar furnica ii raspunde fara sa se opreasca din drum:
- N-am vazut-o, n-am vazut-o… Du-te si intreaba-l pe bursuc… Eu n-am timp sa ma uit dupa randunica. Acum imi fac provizii de iarna…
Vrabiuta zbura mai repede, pan ace il intalni pe mos Bursuc. Abia ducea in gura on ramura cu frunze rosioare, ca arama. Se pregatea sa-si faca culcusul.
Frunzele copacilor incepusera sa se ingalbeneasca si firele de iarba nu mai erau verzi. Vrabiuta simtea ca e mai frig decat ieri, dar nu prea intelegea de ce…
Si cum zbura ea, asa, mai aproape de pamant, numai ce-o vazu pe furnica. Aceasta ducea spre un musuroi un miez de paine mai mare decat doua furnici la un loc!
Vrabiuta se apropie de ea si ciripi:
“ Cip-cirip, sora furnica,
N-ai vazut pe randunica?”
Dar furnica ii raspunde fara sa se opreasca din drum:
- N-am vazut-o, n-am vazut-o… Du-te si intreaba-l pe bursuc… Eu n-am timp sa ma uit dupa randunica. Acum imi fac provizii de iarna…
Vrabiuta zbura mai repede, pan ace il intalni pe mos Bursuc. Abia ducea in gura on ramura cu frunze rosioare, ca arama. Se pregatea sa-si faca culcusul.
Vrabiuta se opri pe un fir de maces.
“Mos Bursuc, n-ai vazut
Vecinica
Randunica
Pe aici a trecut?”
Dar bursucul n-o vazuse pe randunica, si-i paru rau ca n-o putea ajuta pe vrabiuta.
Si iar zbura vrabiuta, mai departe. In poiana, intalni o soparla.
- N-ai vazut-o pe randunica?…intreba ea.
Dar nici soparla n-o vazuse si ii raspunse repede:
- N-am vazut-o, n-am vazut-o. N-am avut timp… Toata dimineata am cautat o piatra mai mare, sub care sa dorm toata iarna… In sfarsit, am gasit una!
Soparla a plecat spre noul ei culcus, iar vrabiuta a zburat pana la iaz la prietena ei broscuta. Salciile de pe mal isi scuturasera toate frunzele, iar nuferii nu se mai vedeau deloc.
Vrabiuta se opri langa malul lacului si striga:
“ Hai broscuta Oac-oac-oac,
Iesi acum putin din lac!
Cip-cirip-cip-cirip…”
Si iata ca broscuta iesi la mal…
- Buna ziua, broscuta! ciripi vrabiuta. N-ai vazut-o pe randunica? o caut de azi dimineata.
- Nu, n-am vazut-o! raspunse broscuta Oac-Oac. Mi-am facut o casuta in namolul din fundul lacului. E asa de cald acolo! O sa dorm toata iarna. Dar ce se aude? intreba broscuta…
- Ia te uita, niste pasari! N-o fi si prietena nostra, randunica?
- Ba da, si eu sunt, raspunse randunica. Si cobora langa ele.
- Dar unde ai fost pana acum? intreba vrabiuta… te-am cautat peste tot si nu te-am gasit.
- Am stat de vorba cu alte randunici, pe niste fire de telegraf si ne-am facut planul de drum.
- Cum? De ce plecati? intrebara broscuta si vrabiuta.
- N-avem ce manca la iarna. Aici nu gasim nici musculite, nici viermisori.
- Dar o sa mai vii? intreba vrabiuta.
- Sigur ca o sa mai vin! la primavara.
Vrabiuta era tare bucuroasa… se gandea cum sa pazeasca mai bine cuibul randunicii, pana la primavara…
Si randunica a plecat. S-a ridicat sus, sus de tot si impreuna cu celelalte randunici, stranse in stol, au zburat mai departe spre tarile calde.
Vrabiuta ciripi in urma randunicii:
“ Drum bun randunico!”
Apoi zbura repede spre cuib, ca sa-l deretice, sa aiba si ea adapost peste iarna.
“Mos Bursuc, n-ai vazut
Vecinica
Randunica
Pe aici a trecut?”
Dar bursucul n-o vazuse pe randunica, si-i paru rau ca n-o putea ajuta pe vrabiuta.
Si iar zbura vrabiuta, mai departe. In poiana, intalni o soparla.
- N-ai vazut-o pe randunica?…intreba ea.
Dar nici soparla n-o vazuse si ii raspunse repede:
- N-am vazut-o, n-am vazut-o. N-am avut timp… Toata dimineata am cautat o piatra mai mare, sub care sa dorm toata iarna… In sfarsit, am gasit una!
Soparla a plecat spre noul ei culcus, iar vrabiuta a zburat pana la iaz la prietena ei broscuta. Salciile de pe mal isi scuturasera toate frunzele, iar nuferii nu se mai vedeau deloc.
Vrabiuta se opri langa malul lacului si striga:
“ Hai broscuta Oac-oac-oac,
Iesi acum putin din lac!
Cip-cirip-cip-cirip…”
Si iata ca broscuta iesi la mal…
- Buna ziua, broscuta! ciripi vrabiuta. N-ai vazut-o pe randunica? o caut de azi dimineata.
- Nu, n-am vazut-o! raspunse broscuta Oac-Oac. Mi-am facut o casuta in namolul din fundul lacului. E asa de cald acolo! O sa dorm toata iarna. Dar ce se aude? intreba broscuta…
- Ia te uita, niste pasari! N-o fi si prietena nostra, randunica?
- Ba da, si eu sunt, raspunse randunica. Si cobora langa ele.
- Dar unde ai fost pana acum? intreba vrabiuta… te-am cautat peste tot si nu te-am gasit.
- Am stat de vorba cu alte randunici, pe niste fire de telegraf si ne-am facut planul de drum.
- Cum? De ce plecati? intrebara broscuta si vrabiuta.
- N-avem ce manca la iarna. Aici nu gasim nici musculite, nici viermisori.
- Dar o sa mai vii? intreba vrabiuta.
- Sigur ca o sa mai vin! la primavara.
Vrabiuta era tare bucuroasa… se gandea cum sa pazeasca mai bine cuibul randunicii, pana la primavara…
Si randunica a plecat. S-a ridicat sus, sus de tot si impreuna cu celelalte randunici, stranse in stol, au zburat mai departe spre tarile calde.
Vrabiuta ciripi in urma randunicii:
“ Drum bun randunico!”
Apoi zbura repede spre cuib, ca sa-l deretice, sa aiba si ea adapost peste iarna.
LEGENDA LUI MOS CRACIUN
Legenda spune ca Maica Domnului, fiind cuprinsa de durerile nasterii, i-a cerut adapost lui Mos Ajun. Motivand ca este sarac, el a refuzat-o, dar a trimis-o la fratele lui mai mic si mai bogat, Mos Craciun. Ajunsa la casa lui Craciun, Maica Domnului o gaseste acasa pe sotia acestuia, Craciuneasa si ii cere acesteia adapost. Craciuneasa nu a stat mult pe ganduri, insa stiindu-si sotul rau si necredincios, nu o primeste in casa si o trimite sa nasca in grajdul vitelor. Apoi, fara sa-i spuna sotului ei, Craciuneasa o ajuta pe Maica Domnului sa-L nasca pe Pruncul Iisus. Afland Craciun, acesta isi pedepseste sotia. Dar Maica Domnului printr-o minune o ajuta pe Craciuneasa sa scape de pedeapsa sotului ei. Craciun, vazand aceasta minune si afland ca in grajdul sau S-a nascut Domnul Iisus, se caieste si ii cere iertare lui Dumnezeu, devenind astfel "primul crestin". Se spune ca el s-a cait atat de mult, incat a doua zi si-a impartit intreaga avere copiilor saraci si de atunci, in fiecare an, in Ajunul Nasterii Domnului, Mos Craciun vine cu sania trasa de reni, intra pe horn si ne pune sub brad cadourile mult asteptate. Sarbatoarea
sfanta a Craciunului, cu mireasma-i de cetina de brad este incarcata de traditii si simboluri din cele mai diverse in intreaga lume.
LEGENDA LUI MOS NICOLAE
Legenda spune ca trei surori,fetele unui nobil sarac,nu se puteau marita niciodata datorita situatiei financiare precare.Se spune ca atunci cand fata cea mare a ajuns la vremea maritisului,Nicolae ajunsese,deja episcop,a lasat noaptea,la usa casei,nobilului,un saculet cu aur.
Povestea s-a repetat intocmai si cand a venit vremea de maritis celei de a doua fata.Cand i-a venit vremea si celei de a treia fata ,nobilul a stat de paza
pentru a afla cine era cel care le-a facut bine fetelor sale.In acea noapte nobilul a stat de paza si l-a vazut pe cardinalul care a lasat sacul cu aur.
pe hornul case,intr-o soseta pusa la uscat ,motiv pentru care a aparut obiceiul agatarii sosetelor pe semineu.
Dupa ce tatal fetelor a vazut cele intamplate,Nicolael-a rugat sa pastreze secretul,insa aceasta nu a rezistat traditiei de a povesti mai departe .De atunci oricine primea un cadou neasteptat ii multumea lui Nicolae pentru el.Cei trei saculeti cu aur facuti cadou fetelor de nobil a devenit simbolul Sfantului Nicolae sub forma a rei bile de aur.
In noaptea de 5-6 decembrie a fiecarui an ne lasam bocancii sau ghetele pe pervaz in speranta ca vom primi o vizita din partea lui Mos Nicolae .Daca am fost cuminti acesta ne va lasa multe dulciuri si daruri ,insa daca am fost neascultatori ,el ne va "recompensa" cu o nuielusa.Cu siguranta va-ti pus intrebarea:Cine a fost Mos Nicolae si de ce vine in fiecare an cu dulciuri si nuieluse?
RIDICHEA URIASA
Poveste Populara
Cica era odata un bunic.Acesta a semanat in gradina sa o ridiche,si a crescut ridichea aceea mare,mare cat caoul omului de mare ,ba chear mai mare.Intr-o zi bunicul a incercat sa smulga ridichea din pamant;si trage el si trage ,dar ridichea nu s-a smuls.Bunicul s-a gandit sa o cheme pe bunicuta.Se apuca bunica de mijlocul bunicului,bunicul de frunzele ridichiei si trag ei si trag dar ridichea tot nu a iesit.
Bunica s- agandit sa o cheme pe nepotica .Se apuca fata de mijlocul babutei,babuta de mosneg,mosneagul de risiche';si trag ei si iar trag si ridichea tot nu s-a smuls.
Fata s-a gandit sa-l cheme pe catel.Catelul se apuca de rochia fetei,fata de babuta,babuta de mosneag,mosneagul de ridiche si trag ei si trag ,dar ridichea tot nu a vrut sa iasa.
Catelul la randul sau a chemat pisica.Se apuca pisica de coafa catelului,catelul de rochea fetei,fata de babuta,babuta de mosneag,mosneagul de ridiche si trag ei cat trag dar ridichea tot nu a iesit.
Pisica s-a gandit si ea sa-l cheme in ajutor pe soricel.Se apuca soricelul de coada pisicutii,pisicuta de coada catelului,catelul de fata,fata de mijlocul babei,baba de mijlocul mosneagului iar mosneagul de frunzele ridichiei.So trag ei cu putere si dintr-o data ridichea s-a smuls.
IEDUL CU TREI CAPRE
de OCTAVIAN PANCU-IASI
Poveste asta nu s-a intamplat chear pe cand se potcoveau puricii,ci mult mai aproape, cand puricii au devenit tare nesuferiti iar eu va doresc copii sa nu aveti de-a face cu ei.
Cica nu departe de casa caprei cu trei iezi isi avea casa un ied cu trei capre.Era un ied ca toti iezii:nici mai mare,nici mai mic,nici mai frumos ,nici mai urat.Cum s-ar spune:nici prea prea nici foarte foarte.Numai ca el in loc de o capra avea trei:o capra -mama,o matusa capra si o capra bunica.
Mama mamulita ce mai trai!
Dimineata nici nu apuca bine iedul sa deschida ochii,ca el incepea sa porunceasca:
-Capra mama!
-Spune fiul meu iubit!
-Imbraca-ma.Nu pot singur.....
Capra mama nu asteapta sa ii spuna de doua ori.Se apleaca sa-i caute opincile sub pat,se urca pe dulap sa-i gaseasca nadragii si se baga dupa dulap sa-i afle camasuica.
(De,iedul nu obisnuia-ca voi-sa foloseasca cuierul.Isi arunca hainele nude nimerea.)
Capra -mama ii aduna hainele si se caznea sa-l imbrace:ii lega opincile-oh ii tragea nadragii si camasuica-ai!si-i infasura braul-uf!
Cand se vedea imbracat iedul iarasi poruncea:
-Matusa-capra!
-Spune nepotelul meu drag!
-Ospateaza-ma nu pot singur....
Fara sa mai zaboveasca,matusa capra se repezea la bucatarie,turna intr-o ulcica lapte dulce si aseaza intr-o strachina mamaliguta calda,apoi punea ulcica si strachina pe un stergar si le ducea fuguta la patul iedului;ii rupea matusa-capra din mamaiguta si indesa in gura iedului!Si tine-i matusa capra ulcica la gura sa soarba iedul laptele!Si uite asa,pana isprave iedul toata mamaliguta din strachina si tot laptele din ulcica,ba isi aducea matusa-capra si cate o placinta ca era mare mestera la copt,iar iedul marae mester la inchitit.
Zbirda iedul toata ziulica pe afara,iar seara,cand se intorcea acasa,se intindea in pat si poruncea:
-Capra-bunica!
- Spune nepotelul meu scump!...
-Adoarme-ma nu pot singur...
Cat ai clipi,capra -bunica venea langa ied si se pornea sa-i cante si sa-l legene.
-Nani,nani,nani
Coboara somn
Pe scara ta nevazuta,
Nani,nani,nani
Si preste-te somn
Nani,nani,nani,
Hei asa trai ca iedul mai zic si eu!
-Capra mama imbraca-ma!
-Matusa capra,ospateaza-ma!
-Capra bunica,adoarme-ma!Nu pot singur....
Si capra mama si matusa capra si capra bunica lasau toate treburile si veneau fara zabava la porunca iedului.Lasa capra mama rufele in albie,abia avea ragaz sa-si usuce mainile dar venea intr-un suflet sa-l imbrace pe ied!Lasa matusa-capra camasa necarpita ,in graba se inteapa in deget,dar alearga sa-l ospateze pe ied!Lasa capra bunica fusul,in fuga,scapa ochelarii si le spargea sticlele,dar nu intarzia sa-l legene pe ied:
-Capra- bunica,adoarme-ma!
-Matusa -capra ,ospateaza-ma!
-Capra mama,imbraca-ma!nu pot singur....
Asa viata sa tot traiesti o suta de ani si inca tot ai zice ca n-ai trait destul!Dar intr-o seara bunica il adormi pe ied,cand batu la poarta vecina,capra capra cu trei iezi.
-Scumpele mele surate ea caprei-mama,matusei-capre si matusei-bunice,dupa ce trecu pragul-am intrat cu o mare rugaminte,in c asa suratelor voastre.Maine seara mi se insoara iedul cel mare.Ia de nevasta o iada asezata si harnica nu ca altele care...dar ce sa mai lungim vorba!Tare as vrea sa le pregatesc un ospat sa i se duca vestea.Ma rog domniilor voastre,fiti bune si poftiti maine la mine sa-mi ajutati la invelitul sarmalutelor,la impletitul colacilor ori la ce o mai fi cu trebuinta.O sa va multumesc si-o sa rasplatesc,asezandu-va in capul mesei,ca pe cei mai de seama oaspeti.Va invoiti?
-Da se poate sa nu ne invoim?Maine in zori suntem la dumneata surato.Te ajutam cu draga inima,ii raspunde capra mama.Cat priveste rasplata,de-o sa ne asezi in capul memei,cinstea ne-o fi prea mare si noi iti cerem sa nu iti mai bati capul cu ea.
A doua zi de dimineata,pe la ceasul cand soarele inca se mai freca la ochi de somn,pleaca cele trei capre ale iedului la vecina capra cu trei iezi.
Mai tarziu se trezi si iedul.Dupa cum ii era obiceiul,striga:
-Capra- mama !imbraca-ma!
Dar nimeni nu venea sa-l imbrace.Capra mama pe cum se stie era plecata.Atunci incepu iedul sa se tavaleasca prin pat si sa se tavaleasca ca vai de lume:
-Imbraca-ma!Imbraca-ma!Imbraca-ma!Nu pot singur...
Vulpea care tocmai trecea pe acolo si auzi urletele iedului,curioasa din fire baga capul pe geam ca sa afle ce se intampla.Nu stiu cum sunt tote vulpile,ca nu am avut prilejiul sa fac cunostinta chear cu toate,dar vulpea asta,pe langa ca era curioasa mai era pe deasupra si tare hoata.Fura de stingea.Era atat de hoata,incat prietenul meu bursucul,neavand altceva ce sa fure,i-a sterpelit darul de a scrie povesti...iar lajudecat,ce credeti ca a spus hoata?Cica nu ia furat nimic pentru ca,de fapt darul asta nu l-a avut niciodata prietenul meu...
-Nu mai striga atata,iedutule,ii vorbi mieros vulpea,daca nu poti sa te imbraci singur,te ajut eu...Arunca-mi hainele si numaidecat te imbrac!
Bucuros, iedul azvarli opincile si nadragii si camesa.Una cate una vulpea le prinse,le vari intr-un sac si pe aici tie drumul!Fugi cu ele sa le vanda in targ.
Mare amaraciune il cuprinse pe ied si multe lacrimi grele varsa.Dar tot plangand si vaietandu-se il apuca foamea.Striga:
-Matusa-capra ospateaza!
Dar nimeni nu veni sa-l ospateze.Si matusa-capra dupa cum se stie era plecata.
Se porni iedul sa se tavaleasca si sa urle:
-Ospateaz-ma!ospateaz-ma!ospateaz-ma!nu pot singur;
Cand tipa el asa,trecu pe acolo ursul.Eu copii am vazut multi ursi in viata mea,uni mai mari altii mai mici,alti...de ciocolata dar mancacios ca ursul asta nu am vazut.Manca de rupea!(era atat de mancacios,incat,odata,nemaiavand ce infuleca si-a rontait propria lui coada.Se zice ca de aceea nu are ursul coada...)
Nu mai striga atata ,iedutule!Il potoli ursul cu vocea lui groasa.Mai bine spune unde e mancarea ca sa te ajut eu...Te ospatez pe cinste!
De buna seama ca iedul ii spuse.Si intra ursul in bucatarie si incepu sa infulece cat sapte,infuleca toata mamaliga.Sorbi si ultimul strop de lapte.Ba de lacom ce era inghiti si ciaunulsi facaletul!Apoi bine inteles,ursul a plecat fara sa-i dea iedului bunaziua. De-abia acum se puse iedul si mai varos pe plans.Si plangi,si plangi.Rasuna casa de zbieretele lui!Toata lumea stie ca dupa plans ti se face somn.Striga iedul:
-Capra-bunica !adoarme-ma!Dar nimeni nu veni sa-l adoarma,caci si capra bunica ,precum am spus era pecata.
Si din nou incepu iedul sa se tavaleasca si sa urle:
-Adoarme-ma!adoarme-ma!adoarme-ma!
Lupul tocmai iesea la plimbare.Se afla nu tocmai departe si-l auzi pe ied strigand.Nu mai striga atata irdutule!glasui ragusit lupul.Lasa ca vin eu sa te adorm...
Intra lupul in casa,se aseaza langa ied,leganandu-l si citindu-i:
-Nani,nani,nani\Nu mai cobori somn\Ca nu-i voie\Nani,nani,nani\Am sa-l mananc\Pe iedul rasfatat\Razgait si alintat\Nani,nani,nani...
Iedul se-nspaimanta si nici nu pot sa va spun de unde mai gasi putere sa se smulga de langa lup si s-o rupa la fuga incotro vedea cu ochii.Se inapoaie acasa gol,flamand si ostenit,abia pe seara.Si cum intra pe usa zice:
-Capra-mama,matusa-capra,capra-bunica,am sa va povestesc tot ce s-a intamplat,dar mai intai sa-mi caut ceva sa ma imbrac si sa mananc ceva,ca tare mi-e foame.Se imbraca iedul,mananca ce mai gasi prin oale-dar inainte sa-si inceapa povestea,adormi bustean...
Dar voua copiii nu va e somn?\Mie ,de ce sa va mint,imi cam este\Noapte buna dragii mei.
POVESTEA FRUNZEI
de Drina Sirbu
soare arzator .Baiatul s-a jucat pana l-a topit caldura.Sta sub pom,sa se racoreasca.Cu fata in sus,priveste coroana pomului.
-Oh, cat de verde si de racoros e frunzisul, spune baiatul.
-Daca vrei, poti afla taina frunzelor...
-Dar cine esti, tu, voce subtirica?
-Sunt frunza, una din frunzele care te apara de arsita.
-Desigur, sunt bucuros sa te cunosc si sa ascult povestea frunzelor.
-Si eu sunt bucuroasa, ca pot sa-ti vorbesc despre mine... Sa stii, frunzele n-au aparut din senin pe ramurile pomului. Noi am stat multe zile ascunse in mugurii lui. Am dormit acolo inca de asta iarna. Mai intai ca seva. Apoi am devenit frunze-copii, infasate in straie de muguri. Asa am asteptat pana a venit primavara.
-Aha, stiu, exclama baiatul: soarele mangaind mugurii, v-a trezit din somn si v-a spus: "Haideti, frunzulitelor, s-a facut timp frumos, e vremea sa rassariti!"
-Chiar asa, continua frunza. Pomul, care e... mama noastra si-a deschis mugurii/ acesti ochi ai sai/ care pandeau cu nerabdare zilele calde. Din ei, micile frunze au inceput sa freamete ca niste pleoape in adierea vantului. Soarele si aerul au prins sa le coloreze penelul lor nevazut. Mai intai, in verde crud, apoi in verde de culoarea smaraldului. Frunzele au ocrotit bobocii florile si fructele pomului...
Ele dau umbra si racoare pomului si tot ele primesc aerul facandul placut, datator de sanatate.
-Asa scrie in cartea naturii. Dupa ce frructele sunt culese si vara se duce rostul frunzelor pe ramuri se incheie. Dar asta nu inseamna ca frunzele mor. Nicidecum. Ele se aseaza ca un covor pe pamant unde le asteapta alte indatorari.
-Pai, ce fel de indatorari? Se mira baiatul; stiu ca se fac mici mititele, negre si urate si putrezesc pe pamant.
-Uite ca ai nimerit-o! Da, noi frunzele parasim pomii si ne asezam pe pamant amestecandu-ne cu micile lui vietati si ne transformam in hrana pentru pomi si plante.
Copacul isi trage din pamant aceasta hrana prin radacinile sale. Sub scoarta trunchiului sau ingrasamintele devin seva iar seva circula inspre ramuri. Si ajunge acolo de unde au plecat fostele frunze. S-au dus si s-au inapoiat. Ca intr-o hora. Pentru ca sti, baiatule, ca aceasta seva...
-...Aceasta seva va da nastere la muguri noi in care se vor afla viitoarele frunze... Si mugurii vor astepta sa vina iarasi primavara... Asa-i?...
POVESTE CU MINCIUNI
de JACOB&WILHEM GRIMM
Vreau sa va povestesc ceva.Am vazut zburand doua gaini fripte,si zburau iute si aveau piepturile intoarse spre cer,iar spinarea catre iad,iar o nicovala si cu o piatra de moara inotau pe Rhin pe gheata.Trei strengari vrand sa prinda un iepure,luara niste carje,iar unul era surd,celalant orb,al treilea mut,iar al patrulea nu putea misca nici un picior.
Vreti sa stiti ce s-a intamplat?Orbul vazu cel dintai iepurele alergand,pe camp,mutul il striga pe cel olog,iar ologul il inhata de guler.Unii voiau sa vina de pe mare la tarm,indreptara carma spre vant si vaslira peste ogoare intinse si vaslira peste un munte inalt si acolo s-au inecat sarmanii.
Un rac alerga dupa un iepure,iar sus pe acoperis era o vaca ce se urcase acolo.Prin locurile acelea mustele sunt atat de mari cat caprele de la noi.Deschide fereastra sa zboare afara minciunule.
TURTITA FERMECATA
A fost odata un mosneag si o baba.Intr-o zi mosneagul,o roaga pe baba sa-i faca o turtita,dar baba spuse ca nu are faina.Dar baba se stradui si stranse vreo doi pumni de faina de pe fundul lazii.A framantat baba,aluatul cu samantana,a facut o turtita si a bagat-o la cuptor.Cand s-a copt baba a scos turtita din cuptor,aceasta era rumena si frumoasa si a pus-o pe fereastra sa se raceasca.
Turtita statu un timp pe fereastra,apoi se rostogoleste pe lavita,de acolo pe dusumea si apoi spr usa.Cand ajunse la usa ,turtita a sarit pragul in tinda,iar din tinda a iesit afara in curte.A pornit-o turtita pe drum tot mai departe...Cum se rostogolea ea pe drum s-a intalnit cu un iepure,care vroia sa o manance.Dar turtita fara frica ii zice:dar mai bine hai sa-ti cant.Si incepe turtita sa cante:
"Eu sunt turtita umflata
De prin lada adunata
Din camara maturata
In cuptor sunt rumenita
Pe fereastra sunt racita
Pe bunic l-am pacalit
Si de baba am fugit
Si in urma am lasat
Iepurasul urecheat
Si se rostogoleste mai departe,chear pe sub nasul iepurelui.Merge ea ce merge si se intalneste cu lupul.El avea o gura cat o sura,care vroia sa o inghita pe turtita.Turtita ii canta si lui cantecul zicandu-i:
Eu sunt turtita umflata
De prin lada adunata
Din camara maturata
In cuptor sunt rumenita
Pe fereastra sunt racita
Pe bunic l-am pacalit
Si de baba am fugit
Si in urma am lasat
Iepurasul urecheat
Geaba lupul casaca gura,
Fug de el ma duc de-a dura
Cum se rostogolea ea prin padure,numai ca ii iesi in cale un urs,care era tare flamand.Turtitei nici ca ii pasa de dansul si a inceput numai decat sa-i cante:
Eu sunt turtita umflata
De prin lada adunata
Din camara maturata
In cuptor sunt rumenita
Pe fereastra sunt racita
Pe bunic l-am pacalit
Si de baba am fugit
Si in urma am lasat
Iepurasul urecheat
Geaba lupul casaca gura,
Fug de el ma duc de-a dura
Nu ma tem cat de putin
Am fugit de Mos Martin.
Rostogolindu-se turtita prin padre s-a intalnit cu o vulpe.Vulpea,vicleana din fire ii da binete si o roaga pe turtita sa nu plece.Turtita ii canta si vulpii cantecul:
Eu sunt turtita umflata
De prin lada adunata
Din camara maturata
In cuptor sunt rumenita
Pe fereastra sunt racita
Pe bunic l-am pacalit
Si de baba am fugit
Si in urma am lasat
Iepurasul urecheat
Geaba lupul casaca gura,
Fug de el ma duc de-a dura
Nu ma tem cat de putin
Am fugit de Mos Martin.
Nu ma tem nici de asta data
Fug eu si de vulpe-ndata.
Vulpea ii lauda cantecul si o roaga iarasi pe turtita sa nu plece,ci sa-i mai cante odata pentru ca era batrana si nu auzea bine.Turtita facu tocmai ce ia spus vulpea.Cantecul paru sa-i placa mult vulpii,asa ca a rugat-o pe turtita sa se aseze pe limba ei si sa mai cante inca o data.Insa cum sari si nu incepu bine a canta,vulpea...hap!o inghitii pe turtita.
CAPRA CU TREI IEZI
de ION CREANGA
Era odata o capra,care avea trei iezi.Iedul cel mare si cel mijlociu dau prin bat de obraznici ce erau;iara cel mic era harnic si cuminte.Vorba aceia:"Sunt cinci degete la o mana si nu seamana toate unul cu altul".
Intr-o zi ,capra cheama iezii de pe afara si le zice:
-Dragii mamei copilasi!Eu ma duc in padure,ca sa mai aduc ceva de-ale mancarii.Dar voi incuiati usa dupa mine,ascultati unul de altul si sa nu cumva sa deschideti pana nu-ti auzi glasul meu.Cand voi veni eu,am sa va dau de stire,ca sa ma cunoasteti va spun asa:
Trei iezi cucuieti
Usa mamei descuieti,
Ca mama v-a duce voua:
Lapte-n tate,
Drob de sare in spinare,
Malaies in calcaies,
Smoc de flori pe subsuori.
Auzit-ati ce-am spus eu?
-Da ,mamuca zisera iezii.
-Pot sa am nadejde in voi?
-Sa n-ai nici o grija,mamuca,apucara cu gura inainte cei mai mari.Noi suntem o data baieti si ce-am vorbit odata,vorbit ramane...
-Daca-i asa,apoi sa va sarute mama!Dumnezeu sa va apere de cele rele si sa ramaneti cu bine!
-Mergi sanatoasa,mamuca,zise cel mic,cu lacrimi in ochi,si Dumnezeu sa-ti ajute ca sa te intoarne cu bine,si sa ne aduci de mancare.Apoi capra iese si se duce in treaba ei.Iar iezii inchid usa dupa dansa si trag zavorul.Dar vorba veche:"Peretii au urechi si ferestrile ochi. Un dusman de lup -s'apoi stiti care? -Chiar cumatrul caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca sa pape iezii, tragea cu urechea la peretele din dosul casei, cand vorbea capra cu dansii.
"Bun! zise el in gandul sau. Ia acum mi-e timpul... De i-ar impinge pacatul sa-mi deschida usa, halal sa-mi fie! Stiu ca i-as carnosi si i-as jumuli!" Cum zice, si vine la use; si cum vine, si incepe:
Trei iezi cucuieti
Usa mamei descuieti,Ca mama v-a duce voua:
Lapte-n tate,
Drob de sare in spinare,
Malaies in calcaies,
Smoc de flori pe subsuori.
-Hai! deschideti cu fuga dragii mamei! cu fuga!
-Ia! baieti, zice cel mare, sariti si deschideti usa ca vine mama cu demancare.
-Saracutul de mine! zice cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa deschideti, ca-i vai de noi! asta nu-i mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i asa de gros si ragusit ci-i mai subtire si mai frumos!
Lupul auzind aceste, se duse la un fierar si puse sa-i ascute limba si dintii, pentru a-si subtia glasul, si apoi, intorcandu-se incepu iar:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti...
-Ei vedeti! zise iarasi iedul cel mare; daca ma potrivesc eu voua! "Nu-i mamuca,nu-i mamuca...".D'apoi cine-i,daca nu-i ea?Ca doar si eu am urechi,Ma duc sa deschid.
-Badica!badic!zise iarasi cel mic,asculta-ma si pe mine.Poate mai de-apoi a veni cin eva si-a zice:
Deschideti usa,
Ca moare matusa! s-apoi voi trebuie numaidecat sa le deschideti?D'apoi nu stiti ca matusa-i moarta,de cand cu lupii albi,si sa facut oale si ulcele,sarmana?
-Apoi,da!nu spun eu bine?zise cel mare.Ia,de-aici e rau in lume,de a ajuns coada sa fie cap...Daca te-ai potrivi tu acestora,ii tinea mult si bine pe mamuca afara.Eu unul ma duc sa deschid...
Atunci mezinul se vari iute in horn si sprijinit cu picioarele de prichici si cu nasul in funingine,facea ca pestele si tremura ca varga de frica.Dar frica-i din rai,sarmana!Asemenea cel mijlociu,tutuiau!iute sub chersin;se-nghemuieste acolo cum poate,tace ca pamantul ,si-i tremura carnea pe dansul de frica;fuga-i rusinoasa da-i sanatoasa!...Insa cel mare se datu dupa use si-sa traga,sa nu traga?-in sfarsit trage zavorul.Cand iaca!...ce sa vada?S-apoiare cand vedea?...Caci lupului ii scaparau ochii si-i sfaraia gatlejul de flamand ce era.Si nici una nici doua ,hat!pe ied de gat,ii reteaza capul pe loc,si-l mananca asa de iute si cu asa pofta,de-ti parea ca nici pe-o masea n-are ce pune.Apoi se lige frumusel pe bot si incepe a se invarti prin casa cu neastampar,zicand:
-Nu stiu,parerea m-a amagit,ori am auzit mai multe glasuri?Dar ce Dumnezeu!Parca au intrat in pamant...Unde sa fie,unde sa fie?Se iteste el pe acolo,dar pace buna!Iezii nu-s nicaieri!
-Ma!...ca mare minune-i si asta...dar nici acasa n-am de coasa...ia sa mai odihnesc oleaca aste batranete.Apoi se indoaie de sale cam cu greu si se pune pe chersin.Si cand s-a pus pe chersin,nu stiu cum s-a facut ori ca chersinul a crapat,ori cumatrul a stranutat...Atunci iedul de sub chersin,sa nu taca?-il pastea pacatul si-l mananca spinarea,saracutul!
-Sa-ti fie de bine, nanasule!
-A!...ghidi!ghidi!ghidus ce esti!Aici mi-ai fost!Ia vina-ncoace la nanaselul sa te pupe el!
Apoi ridica chersinul binisor,insfaca iedul de urrechi si-l flocaieste,si-l jumuleste si pe acela,de-i merg peticile!...Vorba aceia:"Toata pasarea pe limba ei piere".
Pe urma se mai invarte cat se mai invarte prin casa,dar a mai gasi ceva,dar nu mai gaseste nimic,caci iedul cel cuminte tacea molcum in horn,cum tacea pestele in bors la foc.Daca vede lupul si vede ca nu mai gaseste nimic,isi pune in gand una:saeaza cele doua capete cu dinti ranjiti in ferestri,de ti se pareau ca radeau;pe urma unge toti peretii cu sange ,ca sa faca si mai mult in ciuda caprei.Apoi iese si-si cauta de drum.Cum a iesit dusmanul din casa,iedul cel mic,se da iute jos din horn si incuie usa bine.Apoi incepe a se scarmana in cap si a plange cu amar dupa fratiorii sai.
"Dragi mei fratiori!De nu s-ar fi induplecat ,lupul nu i-ar fi mancat!Si biata mama nu stie de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei!"
Si boceste el,si boceste,pana il apuca lesin!Dar ce sa le faca?Vina nu era a lui si ce au cautat pe nas le-a dat.Cand jelea el asa,iaca si capra venea cat putea,incarcata cu de-ale mancarei si gafaind.Si cum venea,cat de colo vede cele doua capete cu dintii rajati la ferestri.
-Dragii mamucutei dragi!cum asteapta ei cu bucurie si-mi rad inainte cum ma vad!
Baietii mamei ,baieti,
Frumosi si cucuieti!
Bucuria caprei nu era proastaDar cand s-apropie bine,ce sa vada?Un fior rece ca gheata ii trece prin vine,picioarele i se taie,un cutremur o cuprinde in tot trupul si ochii i se paienjenesc.Si ce era nu era bine!...Ea insa tot mergea pan'la usa,cum poate,crezand ca parerea o inseala...si cum ajunge si incepe:
Trei iezi cucuieti
Usa mamei descuieti,
Ca mama v-a duce voua:
Lapte-n tate,
Drob de sare in spinare,
Malaies in calcaies,
Smoc de flori pe subsuori.
Atunci iedul mezin-care acum era si cel de-ntai,si cel de pe urma-sare iute si-i deschide usa.Apoi se arunca in bratele mame-sa si cu lacrimi de sange incepe a-i spune:
-Mamuca,mamuca,uite ce am patit noi!Mare foc si potop a cazut pe capul nostru!
Capra atunci,holband ochii lung prin casa ,o cuprinde spaima si ramane incremenita!... Dar mai pe urma,imbarbatandu-se,si-a mai venit putin in fire si-a intrebat:
-D'a ce a fost aici copile?
-Ce sa fie ,mamuca?ia,cum te-ai dus dumneata de- acasa,n-a trecut tocmai mult si iaca s-aude cineva batand la usa si spunand:Trei iezi cucuieti,\Usa mamei descuieti....
-Si?...
-Si fratemeu cel mare,natang si neastamparat,cum il sti,fuga la usa sa deschida.
-S-atunci!
-Atunci eu m-am varat iute in horn si frate meu cel mijlociu sub chersin,iar cel mare,dupa cum iti spun,se da cu nepasare dupa use si trage zavorul!...
-S-atunci?
-Atunci grozavie mare!Nanasul nostru si prietenul dumitale,cumatrul lup,se si arata in prag.
-Cine?cumatrul-meu?El care s-a jurat pe parul sau ca nu mi-a sparia copilasii niciodata?
-Apoi da ,mama!Cum vezi,ia umplut da sparieti!
-Ia las'ca l-oi invata eu!daca ma vede ca-s o vaduva sarmana si cu o casa de copii,apoi trebuie sa-si bata joc de casa mea?si pe voi sa va puie la pastrama?nici o fapta fara plata...ticalosul si mangositul!inca se ranjea la mine cate odata si imi facea cu maseaua...apoi edoar eu nu-s de acelea de care crede el:n-am sarit peste garduri niciodata de cant sant.Ei ,taci ,cumatre,ca te-oi dobzala eu!cu mine ti-ai pus boii in plug?apoi tine minte ca ai sa-i scoti fara coarne!
-O,mamuca ,of!mai bine taci si lasa-l in plata lui Dumnezeu!ca sti ca este o vorba:nici pe dracu sa-l vezi dar nici cruce sa-ti faci!
-Ba nu dragul mamei!ca pana la Dumnezeu ,sfinti iti ieu sufletul.Si-apoi tine tu minte,copile,ce iti spun eu:ca de ia mai da lui nasul sa mai miroase pe aici,a poi las'!...
Numai tu sa nu cumva sa te rasuflii cuiva,ca sa prinda el de veste.
Si de atunci cauta si ea vreme cu prilej,ca sa faca pe obraz cumatrul sau.Se pune ea pe ganduri si sta in cumpene cum sa dreaga si ce sa-i faca.
"Aha!ia acum i-am gasit leacul!,zise ea in gandul sau.Taci! ca i-ioiu face eu cumatrului una de si-a musca labele..."
Aproape de casa ei era o groapa adanca;acolo-i nadejde caprei.
"La cada cu dubala,cumatre lup ca nu-i chip!...ia ,de-acu se incepe fapta.Hai la treaba cumetrita,ca lupul ti-a dat de lucru!"
Si asa zicand,pune poalele in brau,isi sufeca manicile,atata focul si se apuca dr facut bucate.Face ea sarmale,face plachie,face alivenci,face pasca cu smantana si oua si fel de fel de bucate.Apoi umple groapa cu jaratec si cu lemne putregaioase ,ca sa arda focul mognit.Dupa asta,asaza o leasa de niuele numai intinata si niste frunzari peste dansa.Peste frunzar toarna tarana si peste parana asterne o rogojina.Apoi face un scauies de ceara anume pentru lup.Pe urma lasa bucatele la foc sa fiarba si se duce prin padure sa caute pe cumatrul sau si sa-l pofteasca la praznic.Merge ea cat merge prin codru pana de o prpastie grozava si intunecoasa si pe-o tiharaie da cu crucea peste lup.
-Buna vreme, cumatro.Da'ce vant te-a abatut pe aici?
-Buna sa-ti fie inima, cumatre, cum ti-i cautatura...apoi da,nu sti dumneata ca nevoia te duce pe unde nu ti-i voia?Ia ,nu stiu cine a fost pe la mine pe acasa in lipsa mea,ca stiu ca mi-a facaut-o buna!
-Ce fel,cumetrita draga?
-Ia, a gasit iezii singurei ia ucis si ia crampotit,de le-am plans de mila!numai vaduva sa nu mai fie cineva!
-Da'nu mai spune cumatra!
-Apoi de acum ori sa spun,ori sa nu mai spun,ca tot una mi-e.Ei,mititeii s-au dus catre domnul,si datoria ne face sa le cautam de suflet.De aceea am facur si eu un praznic,dupa puterea mea,si am gasit de cuviinta sa te poftesc si pe dumneata,cumatre,ca sa ma mai mangai.
-Bucuros,draga cumatra,dar mai bucuros eram daca m-ai fi chemat la nunta.
-Te cred,cumatre,da'apoi da!...nu-i cum vrem noi c-i cum vre cel de-sus.
Apoi capra porneste inainte,plangand si lupul dupa dansa,prefacandu-se ca plange.
-Doamne,cumatre,doamne,zise capra suspinand.de ce ti-e mai drag in lume tocmai de acea nu ai parte...
-Apoi,da,cumatra,cand ar sti omul ce ar pati,dinainte s-ar pazii.Nu-ti face si dumneata atata inima rea,ca odata avem sa mergem cu totii acolo.
-Asa este ,cumetre,nu-i vorba.dar srmanii gagalici,de cruzi s-au mai dus!
-Apo,da,cumatra,se vede ca si lui Dumnezeu ii plac puisorii de cei mai tineri.
-Apoi daca i-ar fi luat Dumnezeu,ce ti-ar fi?d'apoi asa?
-Doamne,cumatra,doamne!oi face si eu ca prostu...oare nu cumva nenea martin a dat raita pe la dumneata pe acasa?ca mi-a duc aminte ca l-am intalnit odata prin zmeuris,si mi-a spus ca daca ai vrea dumneata sa-i dai un baiet sa-l invete cojocaria.
Si din vorba in vorba,din una in alta,ajung pan'acasa la cumatra.
-Ia poftim,cumatre ,zise ea ,luand scauiesul si punandu-l deasupra groapei cu pricina,sezi cole si sa ospatezi oleaca,din ce ne-a dat dumnezeu!
Rastoarna apoi sarmalele in strachina si le pune dinainte.Atunci lupul incepe a manca halpov :si gogalt,gogalt,gogalt ii mergeau sapmalele intregi pe gat.
-Dumnezeu sa-i ierte pe cei raposati,cumatra,ca bune sarmale ai mai facut!
Si cum ospata el buf!Cade fara sine in groapa cu jaratic caci scuiesul de ceara s-a topit ,si leasa de pe groapa nu era bine sprijinita:nici mai bine nici mai rau ca pentru cumatrul.
-Ei,ei!acum scoate,lupe,ce ai mancat!cu capre ti-ai pus in card!capra ti-a venit de hac!
-Valeu,cumatra,talpele mele!ma rog scoate-ma ,caci arde inima in mine!
-Ba nu cumatre;ca- asa mi-a ars si mie inima dupa iezisorii mei!lui dumnezeu ii plac pui de cei mai tineri;mie insa-mi plac si de isti mai batrani,numai sa fie bine fripti;sti cole ,straca focul prin tr-insi.
-Cumatra,ma parlesc,arz de tot,mor,nu ma lasa !
-Arzi,cumatre,caci nici viu nu esti bun!de abie-abie ia mai trece baiatului istuia de spariet,ca mult par imi trebuia de la tine ca sa-l afum!Ti-a duci aminte,dihanie rautacioasa si spurcata,cand mi te-ai jurat pe parul tau?si bine mi-ai mancat iezisorii!
-Ma ustura inima in mine cumatra !ma rog scoate-ma si nu-ti mai face atata osanda cu mine!
-Moarte pentru moarte,cumatre arsura pentru arsura ca bine o mai plesnisi dinioare cu cuvinte din scriptura.
Dupa aceasta, capra si cu iedul au luat o capita de fan si au aruncat-o peste dansul in groapa,ca sa se mai potoleasca focul...Apoi la urma urmelor,napadira asupra lui si ii mai trantira in cap cu bolovani si ce-au apucat pana-l omorara de tot.Si asa s-a pagubit sarmana capra de cei doi iezi.Si de cumatrul sau, lupul,pagubasa a ramas si pagubasa sa fie!
Si auzind caprele di vecinatate de una ca asta ,tare le-au mai parut bine,Si s-au adunat cu toatele la priveghi ,si unde nu s-au asternut pe mancate si pe baute,veselindu-se impreuna.....
Si eram si eu acolo de fata ,si indata dupa aceea am incalecat iute pe -o sea si am venit de v-am spus povestea asa;si-am incalecat pe-o roata si v-am spus jitia toata;si unde n-am mai incalecat si pe-o capsuna,si v-am spus oameni buni o mare si gogonata minciuna.
-Badica!badic!zise iarasi cel mic,asculta-ma si pe mine.Poate mai de-apoi a veni cin eva si-a zice:
Deschideti usa,
Ca moare matusa! s-apoi voi trebuie numaidecat sa le deschideti?D'apoi nu stiti ca matusa-i moarta,de cand cu lupii albi,si sa facut oale si ulcele,sarmana?
-Apoi,da!nu spun eu bine?zise cel mare.Ia,de-aici e rau in lume,de a ajuns coada sa fie cap...Daca te-ai potrivi tu acestora,ii tinea mult si bine pe mamuca afara.Eu unul ma duc sa deschid...
Atunci mezinul se vari iute in horn si sprijinit cu picioarele de prichici si cu nasul in funingine,facea ca pestele si tremura ca varga de frica.Dar frica-i din rai,sarmana!Asemenea cel mijlociu,tutuiau!iute sub chersin;se-nghemuieste acolo cum poate,tace ca pamantul ,si-i tremura carnea pe dansul de frica;fuga-i rusinoasa da-i sanatoasa!...Insa cel mare se datu dupa use si-sa traga,sa nu traga?-in sfarsit trage zavorul.Cand iaca!...ce sa vada?S-apoiare cand vedea?...Caci lupului ii scaparau ochii si-i sfaraia gatlejul de flamand ce era.Si nici una nici doua ,hat!pe ied de gat,ii reteaza capul pe loc,si-l mananca asa de iute si cu asa pofta,de-ti parea ca nici pe-o masea n-are ce pune.Apoi se lige frumusel pe bot si incepe a se invarti prin casa cu neastampar,zicand:
-Nu stiu,parerea m-a amagit,ori am auzit mai multe glasuri?Dar ce Dumnezeu!Parca au intrat in pamant...Unde sa fie,unde sa fie?Se iteste el pe acolo,dar pace buna!Iezii nu-s nicaieri!
-Ma!...ca mare minune-i si asta...dar nici acasa n-am de coasa...ia sa mai odihnesc oleaca aste batranete.Apoi se indoaie de sale cam cu greu si se pune pe chersin.Si cand s-a pus pe chersin,nu stiu cum s-a facut ori ca chersinul a crapat,ori cumatrul a stranutat...Atunci iedul de sub chersin,sa nu taca?-il pastea pacatul si-l mananca spinarea,saracutul!
-Sa-ti fie de bine, nanasule!
-A!...ghidi!ghidi!ghidus ce esti!Aici mi-ai fost!Ia vina-ncoace la nanaselul sa te pupe el!
Apoi ridica chersinul binisor,insfaca iedul de urrechi si-l flocaieste,si-l jumuleste si pe acela,de-i merg peticile!...Vorba aceia:"Toata pasarea pe limba ei piere".
Pe urma se mai invarte cat se mai invarte prin casa,dar a mai gasi ceva,dar nu mai gaseste nimic,caci iedul cel cuminte tacea molcum in horn,cum tacea pestele in bors la foc.Daca vede lupul si vede ca nu mai gaseste nimic,isi pune in gand una:saeaza cele doua capete cu dinti ranjiti in ferestri,de ti se pareau ca radeau;pe urma unge toti peretii cu sange ,ca sa faca si mai mult in ciuda caprei.Apoi iese si-si cauta de drum.Cum a iesit dusmanul din casa,iedul cel mic,se da iute jos din horn si incuie usa bine.Apoi incepe a se scarmana in cap si a plange cu amar dupa fratiorii sai.
"Dragi mei fratiori!De nu s-ar fi induplecat ,lupul nu i-ar fi mancat!Si biata mama nu stie de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei!"
Si boceste el,si boceste,pana il apuca lesin!Dar ce sa le faca?Vina nu era a lui si ce au cautat pe nas le-a dat.Cand jelea el asa,iaca si capra venea cat putea,incarcata cu de-ale mancarei si gafaind.Si cum venea,cat de colo vede cele doua capete cu dintii rajati la ferestri.
-Dragii mamucutei dragi!cum asteapta ei cu bucurie si-mi rad inainte cum ma vad!
Baietii mamei ,baieti,
Frumosi si cucuieti!
Bucuria caprei nu era proastaDar cand s-apropie bine,ce sa vada?Un fior rece ca gheata ii trece prin vine,picioarele i se taie,un cutremur o cuprinde in tot trupul si ochii i se paienjenesc.Si ce era nu era bine!...Ea insa tot mergea pan'la usa,cum poate,crezand ca parerea o inseala...si cum ajunge si incepe:
Trei iezi cucuieti
Usa mamei descuieti,
Ca mama v-a duce voua:
Lapte-n tate,
Drob de sare in spinare,
Malaies in calcaies,
Smoc de flori pe subsuori.
Atunci iedul mezin-care acum era si cel de-ntai,si cel de pe urma-sare iute si-i deschide usa.Apoi se arunca in bratele mame-sa si cu lacrimi de sange incepe a-i spune:
-Mamuca,mamuca,uite ce am patit noi!Mare foc si potop a cazut pe capul nostru!
Capra atunci,holband ochii lung prin casa ,o cuprinde spaima si ramane incremenita!... Dar mai pe urma,imbarbatandu-se,si-a mai venit putin in fire si-a intrebat:
-D'a ce a fost aici copile?
-Ce sa fie ,mamuca?ia,cum te-ai dus dumneata de- acasa,n-a trecut tocmai mult si iaca s-aude cineva batand la usa si spunand:Trei iezi cucuieti,\Usa mamei descuieti....
-Si?...
-Si fratemeu cel mare,natang si neastamparat,cum il sti,fuga la usa sa deschida.
-S-atunci!
-Atunci eu m-am varat iute in horn si frate meu cel mijlociu sub chersin,iar cel mare,dupa cum iti spun,se da cu nepasare dupa use si trage zavorul!...
-S-atunci?
-Atunci grozavie mare!Nanasul nostru si prietenul dumitale,cumatrul lup,se si arata in prag.
-Cine?cumatrul-meu?El care s-a jurat pe parul sau ca nu mi-a sparia copilasii niciodata?
-Apoi da ,mama!Cum vezi,ia umplut da sparieti!
-Ia las'ca l-oi invata eu!daca ma vede ca-s o vaduva sarmana si cu o casa de copii,apoi trebuie sa-si bata joc de casa mea?si pe voi sa va puie la pastrama?nici o fapta fara plata...ticalosul si mangositul!inca se ranjea la mine cate odata si imi facea cu maseaua...apoi edoar eu nu-s de acelea de care crede el:n-am sarit peste garduri niciodata de cant sant.Ei ,taci ,cumatre,ca te-oi dobzala eu!cu mine ti-ai pus boii in plug?apoi tine minte ca ai sa-i scoti fara coarne!
-O,mamuca ,of!mai bine taci si lasa-l in plata lui Dumnezeu!ca sti ca este o vorba:nici pe dracu sa-l vezi dar nici cruce sa-ti faci!
-Ba nu dragul mamei!ca pana la Dumnezeu ,sfinti iti ieu sufletul.Si-apoi tine tu minte,copile,ce iti spun eu:ca de ia mai da lui nasul sa mai miroase pe aici,a poi las'!...
Numai tu sa nu cumva sa te rasuflii cuiva,ca sa prinda el de veste.
Si de atunci cauta si ea vreme cu prilej,ca sa faca pe obraz cumatrul sau.Se pune ea pe ganduri si sta in cumpene cum sa dreaga si ce sa-i faca.
"Aha!ia acum i-am gasit leacul!,zise ea in gandul sau.Taci! ca i-ioiu face eu cumatrului una de si-a musca labele..."
Aproape de casa ei era o groapa adanca;acolo-i nadejde caprei.
"La cada cu dubala,cumatre lup ca nu-i chip!...ia ,de-acu se incepe fapta.Hai la treaba cumetrita,ca lupul ti-a dat de lucru!"
Si asa zicand,pune poalele in brau,isi sufeca manicile,atata focul si se apuca dr facut bucate.Face ea sarmale,face plachie,face alivenci,face pasca cu smantana si oua si fel de fel de bucate.Apoi umple groapa cu jaratec si cu lemne putregaioase ,ca sa arda focul mognit.Dupa asta,asaza o leasa de niuele numai intinata si niste frunzari peste dansa.Peste frunzar toarna tarana si peste parana asterne o rogojina.Apoi face un scauies de ceara anume pentru lup.Pe urma lasa bucatele la foc sa fiarba si se duce prin padure sa caute pe cumatrul sau si sa-l pofteasca la praznic.Merge ea cat merge prin codru pana de o prpastie grozava si intunecoasa si pe-o tiharaie da cu crucea peste lup.
-Buna vreme, cumatro.Da'ce vant te-a abatut pe aici?
-Buna sa-ti fie inima, cumatre, cum ti-i cautatura...apoi da,nu sti dumneata ca nevoia te duce pe unde nu ti-i voia?Ia ,nu stiu cine a fost pe la mine pe acasa in lipsa mea,ca stiu ca mi-a facaut-o buna!
-Ce fel,cumetrita draga?
-Ia, a gasit iezii singurei ia ucis si ia crampotit,de le-am plans de mila!numai vaduva sa nu mai fie cineva!
-Da'nu mai spune cumatra!
-Apoi de acum ori sa spun,ori sa nu mai spun,ca tot una mi-e.Ei,mititeii s-au dus catre domnul,si datoria ne face sa le cautam de suflet.De aceea am facur si eu un praznic,dupa puterea mea,si am gasit de cuviinta sa te poftesc si pe dumneata,cumatre,ca sa ma mai mangai.
-Bucuros,draga cumatra,dar mai bucuros eram daca m-ai fi chemat la nunta.
-Te cred,cumatre,da'apoi da!...nu-i cum vrem noi c-i cum vre cel de-sus.
Apoi capra porneste inainte,plangand si lupul dupa dansa,prefacandu-se ca plange.
-Doamne,cumatre,doamne,zise capra suspinand.de ce ti-e mai drag in lume tocmai de acea nu ai parte...
-Apoi,da,cumatra,cand ar sti omul ce ar pati,dinainte s-ar pazii.Nu-ti face si dumneata atata inima rea,ca odata avem sa mergem cu totii acolo.
-Asa este ,cumetre,nu-i vorba.dar srmanii gagalici,de cruzi s-au mai dus!
-Apo,da,cumatra,se vede ca si lui Dumnezeu ii plac puisorii de cei mai tineri.
-Apoi daca i-ar fi luat Dumnezeu,ce ti-ar fi?d'apoi asa?
-Doamne,cumatra,doamne!oi face si eu ca prostu...oare nu cumva nenea martin a dat raita pe la dumneata pe acasa?ca mi-a duc aminte ca l-am intalnit odata prin zmeuris,si mi-a spus ca daca ai vrea dumneata sa-i dai un baiet sa-l invete cojocaria.
Si din vorba in vorba,din una in alta,ajung pan'acasa la cumatra.
-Ia poftim,cumatre ,zise ea ,luand scauiesul si punandu-l deasupra groapei cu pricina,sezi cole si sa ospatezi oleaca,din ce ne-a dat dumnezeu!
Rastoarna apoi sarmalele in strachina si le pune dinainte.Atunci lupul incepe a manca halpov :si gogalt,gogalt,gogalt ii mergeau sapmalele intregi pe gat.
-Dumnezeu sa-i ierte pe cei raposati,cumatra,ca bune sarmale ai mai facut!
Si cum ospata el buf!Cade fara sine in groapa cu jaratic caci scuiesul de ceara s-a topit ,si leasa de pe groapa nu era bine sprijinita:nici mai bine nici mai rau ca pentru cumatrul.
-Ei,ei!acum scoate,lupe,ce ai mancat!cu capre ti-ai pus in card!capra ti-a venit de hac!
-Valeu,cumatra,talpele mele!ma rog scoate-ma ,caci arde inima in mine!
-Ba nu cumatre;ca- asa mi-a ars si mie inima dupa iezisorii mei!lui dumnezeu ii plac pui de cei mai tineri;mie insa-mi plac si de isti mai batrani,numai sa fie bine fripti;sti cole ,straca focul prin tr-insi.
-Cumatra,ma parlesc,arz de tot,mor,nu ma lasa !
-Arzi,cumatre,caci nici viu nu esti bun!de abie-abie ia mai trece baiatului istuia de spariet,ca mult par imi trebuia de la tine ca sa-l afum!Ti-a duci aminte,dihanie rautacioasa si spurcata,cand mi te-ai jurat pe parul tau?si bine mi-ai mancat iezisorii!
-Ma ustura inima in mine cumatra !ma rog scoate-ma si nu-ti mai face atata osanda cu mine!
-Moarte pentru moarte,cumatre arsura pentru arsura ca bine o mai plesnisi dinioare cu cuvinte din scriptura.
Dupa aceasta, capra si cu iedul au luat o capita de fan si au aruncat-o peste dansul in groapa,ca sa se mai potoleasca focul...Apoi la urma urmelor,napadira asupra lui si ii mai trantira in cap cu bolovani si ce-au apucat pana-l omorara de tot.Si asa s-a pagubit sarmana capra de cei doi iezi.Si de cumatrul sau, lupul,pagubasa a ramas si pagubasa sa fie!
Si auzind caprele di vecinatate de una ca asta ,tare le-au mai parut bine,Si s-au adunat cu toatele la priveghi ,si unde nu s-au asternut pe mancate si pe baute,veselindu-se impreuna.....
Si eram si eu acolo de fata ,si indata dupa aceea am incalecat iute pe -o sea si am venit de v-am spus povestea asa;si-am incalecat pe-o roata si v-am spus jitia toata;si unde n-am mai incalecat si pe-o capsuna,si v-am spus oameni buni o mare si gogonata minciuna.
CUIUL
de JACOB&WILHEM GRIMM
Un negustor facuse treburi bune la iarmanoc,vanduse toate marfurile si isi umpluse ghimirul cu aur si argint.Dori sa plece acum si sa ajunga acasa inainte de inserate.Asadar isi lua geamantanul cu banii,incaleca pe cal si porni la drum.
La vremea pranzului poposii intr-un oras;cad vru sa mearga mai departe,servitorul ii aduse calul,dar zise:
-Domnule,la piciorul stang de dinapoi lipseste un cui de la potcoava.
-Lasa sa lipseasca ,raspunse negustorul,cele sese ceasuri pe care am sa le mai fac,tot o sa mai tina fierul.Ma grabesc.
Dupa -amiaza cand cobori iar de pe cal si ii datu calului hrana,veni servitorul in odaie si zise:
-Stapane,calului dumitale ii lipseste o potcoava de la piciorul stang de dinapoi.Sa-l duc la potcovar?
-Lasa sa lipseasca raspunse stapanul calului,cele cateva ceasuri care au mai ramas,o sa le poata suporta calul.Ma grabesc.
El calarii inainte,dar nu trecu mult timp si calul incepu sa schiopateze.Nu schiopata mult si incepu sa se poticneasca si nu se poticni mult,ca si cazu si-si franse un picior.Negustorul trebui sa-si lase calul acolo,sa dezlege geamantanul,sa-l ia in spinare si sa porneasca pe jos acasa,unde ajunse noaptea tarziu.
-Toata nenorocirea,zise el,este numai din pricina blestematului acela de cui.Graba strica treaba.
PETIREA
de JACOB&WILHEM GRIMM
A fost odata un tanar cioban,care vru din inima da se insoare si cunoaste trei surori,care erau tot una de frumoase,asa ca ii veni greu la ales si nu putea sa se hotarasca pe care sa o aleaga..Atunci ceru un sfat mamei sale;ea ii zise:
-Pofteste-le pe toate trei si da-le branza sa manance,si baga de seama cum au sa o taie.Baiatul facu asa:Cea din tai a inghitit branza cu coaja cu tot;a doua a taiat in graba coaja de pe branza si pentru ca se grabea asa tare,mai lasa multa branza buna la coaja si o arunca apoi cu ea cu tot;a treia curata bine coaja,nici pre mult ,nici pre putin.
Ciobanul povesti toate acestea mamei sale, care zise:
-Ia pe a treia de nevasta.
El facu asa si trai fericit si multumit cu dansa.
MARICICA
de Luiza Vladescu
de Luiza Vladescu
Maricica este o fetita din grupa mica.Dimineata ea se pregateste sa plece la gradinita.Se scoala,se imbraca,se uita in oglinda si canta:
- Mă aşteaptă grădinita
Ce frumoasă e fetia
Cănăfior alb la ciorap,
Fundă roşie pe cap!
Ce frumoasă e fetia
Cănăfior alb la ciorap,
Fundă roşie pe cap!
Asa canta Maricica si da sa iasa pe usa afara,cand deodata se aude strigata:
-Maricica,Maricica...nu pleca,esti murdarica!Maricica intoarcete.
-Cine ma striga?
Eu, pieptenele... Nu te-ai pieptănat!
-Nici nu te-ai spalat.striga apa din lighean.
Nici cu săpun nu te-ai dat... se răsuceşte săpunul supărat în farfurioara sa.
-Nici pe dinti nu te-ai spalat!spune periuta de dinti.
Şi pieptenele, şi apa, şi săpunul, şi peria de dinti sar în sus şi strigă:
- Întoarce-te, întoarce-te, Maricică!... Nu vezi că eşti murdărică?
- Întoarce-te, întoarce-te, Maricică!... Nu vezi că eşti murdărică?
Rău se supără Maricica. Le scoate limba, se strâmbă şi spune:
- Nu vreau să vorbesc cu voi. Sunt supărată. Tu, apă, eşti rece şi
odată, când m-am spălat pe fată mi-ai alunecat pe gât. Tu, săpunule te
bagi unde nu-ti fierbe oala! Când vreau să mă dau cu săpun numai pe
frunte şi pe obraji, tu mi te bagi şi în urechi şi în nas şi-n ochi...
Cu pieptenele sunt supărată, că mă trage de păr... Şi cu tine, perie de
dinŃi, nu vreau să vorbesc, că ai pastă amară... şi mă ustură limba...
Să mă lăsaŃi în pace!
- Maricică, Maricică! îi strigară apa, săpunul, pieptenele şi periuta de dinti.
- Nu vreau să vorbesc cu voi. Sunt supărată. Tu, apă, eşti rece şi
odată, când m-am spălat pe fată mi-ai alunecat pe gât. Tu, săpunule te
bagi unde nu-ti fierbe oala! Când vreau să mă dau cu săpun numai pe
frunte şi pe obraji, tu mi te bagi şi în urechi şi în nas şi-n ochi...
Cu pieptenele sunt supărată, că mă trage de păr... Şi cu tine, perie de
dinŃi, nu vreau să vorbesc, că ai pastă amară... şi mă ustură limba...
Să mă lăsaŃi în pace!
- Maricică, Maricică! îi strigară apa, săpunul, pieptenele şi periuta de dinti.
Maricica se uită în oglindă şi-şi întrebă fundita şi cănăfiorii de la
şosete:
- Sunt murdărică?
- Nuu... îi răspund fundita şi cănăfiorii. Eşti gătită, draga noastră.
- Dar apa şi săpunul spun că nu sunt spălată, pieptenele spune că nu sunt pieptănată...
- Vai, Maricică, îi şoptesc fundita şi cănăfiorii, ce te iei după ei? Nu te vezi că eşti curată? Uite!
şosete:
- Sunt murdărică?
- Nuu... îi răspund fundita şi cănăfiorii. Eşti gătită, draga noastră.
- Dar apa şi săpunul spun că nu sunt spălată, pieptenele spune că nu sunt pieptănată...
- Vai, Maricică, îi şoptesc fundita şi cănăfiorii, ce te iei după ei? Nu te vezi că eşti curată? Uite!
Fata n-are nici o pată.
Nasul s-a cam murdărit, că-i răcit...
Părul este sub căciulă;
Dintii sunt pititi în gură;
Mâna, vezi, mănuşă are...
Nu-i nevoie de spălare!
- Aşa?
- Daaaa!
- Atunci pot pleca.
Nasul s-a cam murdărit, că-i răcit...
Părul este sub căciulă;
Dintii sunt pititi în gură;
Mâna, vezi, mănuşă are...
Nu-i nevoie de spălare!
- Aşa?
- Daaaa!
- Atunci pot pleca.
Şi Maricica pleacă la grădinită cântând:
Mă aşteaptă grădinita,
Ce frumoasă e fetita!
La grădinită, grupa mică a întins o horă mare. Maricica voioasă, s-a prins în horă... şi cântă cu ceilanti copii:Coroana e rotundă,
Rotundă e şi luna,
Frumoasă e şi fata...
Mă aşteaptă grădinita,
Ce frumoasă e fetita!
La grădinită, grupa mică a întins o horă mare. Maricica voioasă, s-a prins în horă... şi cântă cu ceilanti copii:Coroana e rotundă,
Rotundă e şi luna,
Frumoasă e şi fata...
Pe care o aleg
Maricica cântă şi se învârteşte în horă... dar pe ea nu o alege nimeni sa se joace in mijlocul horei
- Alege-mă şi pe mine! strigă Maricica unei fetite.
- Alege-mă şi pe mine! strigă Maricica unei fetite.
-Nu te aleg ca nu esti pieptanata...
Alege-mă tu! strigă ea unui băiat, ce se află în mijlocul horei.
- Nu... nu te aleg, Maricică, fiindcă eşti murdărică.
- Ei, şi? ridică Maricica din umeri. Nu mai pot! Iaca eu mă joc cu
Ursulache...
Ursulache...
Plecă din horă, îşi ia ursuletul din dulap şi se aşază pe un scaunel. Îşi priveşte pe furiş mâinile şi-şi întrebă în şoaptă fundita:
-Sunt eu murdarica?
- Nuuuu... ştiu, răspunse fundita. Eu văd că fata n-are nici o pata,nasul s-a cam murdarit,da-i racit.
- Taci, taci! strigă ursuletul. Eşti o fundiŃă mincinoasă... Azi nu s-a spălat deloc... Eu cuMaricica nu ma mai joc.Şi ursuletul se răsuceşte şi sare din mâinile Maricicăi.
Fundita a tăcut. Au tăcut şi cănăfiorii.Maricica-i singură şi-i vine să plângă...
Copiii se joacă şi cântă:
- Coroana e rotundă,
Rotundă e şi luna,
Frumoasă e şi fata...
- Coroana e rotundă,
Rotundă e şi luna,
Frumoasă e şi fata...
Pe care o aleg...
Maricica ia o păpuşică, dar păpuşica îi strigă:
- Lasă-mă-n pace! Îmi murdăreşti rochita cu mâinile tale murdare!... Lasă-mă...
Începe să plângă Maricica... Şi plânge, şi plânge... şi lacrimile-i curg şiroaie pe obraz.Iar pe unde trec raman dare curate.Se frecă Maricica la ochi cu mâna, dar mâna-i murdară demarmelada ,si de ou,si de plastelina,si-si manjeste toata fata...
Râd copiii şi strigă:
- Maricică, Maricică, noi nu vrem în grupa mică să avem o murdărică!
Pleacă Maricica acasă. Pieptenele, săpunul şi periuta de dinti nici că se uită la ea. Alearga Maricica la apa dar apa o stropeşte şi-o ocărăşte:
- Nu, nu te apropia de mine. Eu sunt rece, nu sunt bună...
Ia săpunul, dar săpunul îi sare din mână şi îi strigă:
- Nu te pot ajuta. Am clăbuci şi-ti intru în urechi, şi-n nas şi-n ochi.
Când să ia pieptenele, el îi strigă:
- Nu vreau să te ajut, ai spus că te trag de păr...
PeriuŃa de dinŃi se tânguie şi ea:
- Eu am pastă amară... nu pot să-ti spăl dintişorii. Şi-apoi, tu te-ai supărat pe noi.
- Nu, ... plânge Maricica. Nu mai sunt supărată. Vreau să fiu curată... Copiii din grupa mică m-au gonit ,ca-s murdarica...
- Eşti murdărică? se mirară pieptenele şi apa, periuta de dinti şi săpunul... Parcă spuneai că fata n-are nici o pata ... nasul s-a cam murdărit că-i răcit.
Părul este sub căciulă, dintii sunt pititi în gura ... mâna, vezi, mănuşă are...Nu-i nevoie de spalare.
Fundita i se clătină în păr:
- Nu, nu, nu-i nevoie!
Dar Maricica îşi scoase fundita, şi apa... fâş, fâş... spală fetita.Şi
săpunul face spumă multă, multă, şi-o spală pe ochişori, pe obrăjori,pe urechi, pe mâini, pe gât. Pieptenele o piaptănă, periuta de dinti o spala...
săpunul face spumă multă, multă, şi-o spală pe ochişori, pe obrăjori,pe urechi, pe mâini, pe gât. Pieptenele o piaptănă, periuta de dinti o spala...
Tare frumoasă e acum Maricica! Se uită-n oglindă şi râde:
- Mai sunt oare murdărică?
Apa şi săpunul, pieptenele şi periuta de dinti îi cântă:
- Maricică, Maricică, nu mai eşti o murdărică...
Eşti o fată curătică, cum sunt toti din grupa mică! “
- Maricică, Maricică, nu mai eşti o murdărică...
Eşti o fată curătică, cum sunt toti din grupa mică! “
LEGENDA GHIOCELULUI
de Eugen Jianu
Fiecare floare din cele care exista are ceva cu care sa ne bucure.
-Eu, a intrebat ghiocelul asa de mic si slab cum sunt,ce bucurie pot face omului?
Dar,iata,Iarna este in puterile ei.Peste tot numai omat.Intr-o zi,mic,alb si plapand,ghiocelul isi suna vesel clopotelul.
-Cine indrazneste sa mi se impotriveasca?intreaba baba Iarna ascunzandu-si cojoacele de nea si de turturi.
Se uita imprejur si vede ghiocelul.
-Tu erai?am sa te inghet la noapte!exclama Iarna.
Sa nu va manaiati,baba Iarna si mos Omat.Soarele mi-a trimis veste sa ma arat,raspunse ghiocelul.
Dar peste noapte,baba Iarna si mos Omat cheama gerul in ajutor.A suflat si mos Crivat.
-Unde esti ghiocelule?N-ai inghetat?Mai cutezi sa mi te impotrivesti?
-Drept va spun mi-a fost tare frig.Ba era sa ma smulga vantul.M-am pitit dupa un bulgare de zapada.Daca la noapte va fi tot atat de frig,am sa mor inghetat,spuse cu tristete ghiocelul.
Soarele auzind vorbele duioase ale ghiocelului,ii trimise in ajutor raze calde .Dis de dimineata ,de sub plapuma de nea ,au aparut o multime de ghiocei .
-Baba Iarna,mos Omat ,hai ne jucam de-a prinselea !strigau veseli ghioceii.
Asa s-a dovedit ghiocelul mai tare decat Iarna aratand ca el este vestitorul primaverii.
de Eugen Jianu
-Eu, a intrebat ghiocelul asa de mic si slab cum sunt,ce bucurie pot face omului?
Dar,iata,Iarna este in puterile ei.Peste tot numai omat.Intr-o zi,mic,alb si plapand,ghiocelul isi suna vesel clopotelul.
-Cine indrazneste sa mi se impotriveasca?intreaba baba Iarna ascunzandu-si cojoacele de nea si de turturi.
Se uita imprejur si vede ghiocelul.
-Tu erai?am sa te inghet la noapte!exclama Iarna.
Sa nu va manaiati,baba Iarna si mos Omat.Soarele mi-a trimis veste sa ma arat,raspunse ghiocelul.
Dar peste noapte,baba Iarna si mos Omat cheama gerul in ajutor.A suflat si mos Crivat.
-Unde esti ghiocelule?N-ai inghetat?Mai cutezi sa mi te impotrivesti?
-Drept va spun mi-a fost tare frig.Ba era sa ma smulga vantul.M-am pitit dupa un bulgare de zapada.Daca la noapte va fi tot atat de frig,am sa mor inghetat,spuse cu tristete ghiocelul.
Soarele auzind vorbele duioase ale ghiocelului,ii trimise in ajutor raze calde .Dis de dimineata ,de sub plapuma de nea ,au aparut o multime de ghiocei .
-Baba Iarna,mos Omat ,hai ne jucam de-a prinselea !strigau veseli ghioceii.
Asa s-a dovedit ghiocelul mai tare decat Iarna aratand ca el este vestitorul primaverii.
Aveți în acest articol o imagine care nu va aparține. Vă rog politicos să o scoateți. Este vorba de zâna vară din povestea anotimpurilor.
RăspundețiȘtergerehttp://1.bp.blogspot.com/-Q9IYomLke9Q/UrlXhmBGAmI/AAAAAAAAAow/RBKl9AuKukE/s1600/zana-vara.webp
Astept confirmarea pe email admin@talentedenazdravani.ro
sigur ca da. am scos imaginea impricinata. si apropo, exista atatea zane care abia asteapta sa fie preyentate.
RăspundețiȘtergere